Silviu Predoiu explodează la final de an: România e condusă de niște impostori, politicieni incompetenți

Cum se vede România pe final de an? Bine, dacă citiți declarațiile făcute de reprezentanții guvernului, care spun că deficitul a scăzut și că majorarea taxelor va aduce mai mulți bani la stat.

Pe rețele sociale sau în declarații la TV, oamenii acuză că viața e tot mai grea. Într-o analiză făcută pe final de an, Siliviu Predoiu, fost șef al SIE descrie un tabou sumbru Pentru Europa, 2025 nu a fost un an al păcii.

A fost anul în care Europa a început să trăiască mental într-un război care încă nu a început.

Astăzi, Europa, dincolo de orice alte repere, există între două războaie.

Unul real, sângeros, în desfășurare – cel din Ucraina.

Și un al doilea, încă neînceput, dar deja asumat în discursul public: un război continental, prezentat nu ca un risc de evitat, ci ca o inevitabilitate pentru care “trebuie să fim pregătiți”. Războiul a devenit o obligație Despre acest al doilea război s-a vorbit atât de mult, încât a încetat să mai fie perceput ca un pericol.

Aproape că a devenit o obligație.

Nu mai este un scenariu de prevenit, ci, mai degrabă, o realitate de acceptat.

Am început să investim masiv, să producem, să cumpărăm … armament.

Iar când produci arme, apare inevitabil presiunea folosirii lor.

Războaiele nu încep când cad primele bombe.

Încep când ideea lor devine acceptabilă.

Iar în 2025, în Europa, această idee a devenit acceptabilă. Să fie clar: problema nu este că militarii vorbesc despre război.

Militarul este instruit să gândească în termeni de conflict.

Problema apare atunci când doar militarii vorbesc.

Când spațiul public este dominat de foști comandanți, de șefi de state majore și de experți în război, iar asta pentru că diplomații și politicienii aleg să tacă și, mai ales, să nu facă nimic.

Trăim paradoxuri greu de ignorat: o Americă prudentă și o Europă tot mai războinică.

O Europă obsedată de poluare, dar care acceptă senin perspectiva distrugerii într-un război, poate unul nuclear.

Un continent care vorbește obsesiv despre sustenabilitate, dar evită să discute sincer despre cât de nesustenabil este un război major în inima sa. România e ca un decor de fundal Iar în mijlocul continentului o Românie care spune oricui vrea să audă că “este pregătită”, fără să explice însă pentru ce și cu ce costuri.

De altfel, în acest tablou tensionat, România apare tot mai mult nu ca actor, ci ca decor de fundal.

O țară condusă de politicieni incompetenți și impostori, incapabili să formuleze o viziune, care a ajuns complet irelevantă în mecanismele reale de decizie ale Uniunii Europene.

Nu contăm în marile discuții strategice, nu propunem, nu mediem, nu influențăm.

Doar dăm din cap și aplaudăm deciziile altora.

Suntem prezenți mai ales în statistici – de regulă la capitolele incomode – sau în contexte strict protocolare, unde prezența este obligatorie, dar vocea inutilă.

Iar în relația cu partenerul strategic, Statele Unite, suntem tot mai des invizibili sub administrația Trump: o țară ignorată în deciziile majore, absentă din consultările relevante, tratată ca un aliat de conjunctură, nu ca unul necesar.

Iar când o țară nu mai este ascultată, nu mai este interesantă, rămâne doar tolerată.

Și acesta este, poate, cel mai periculos statut posibil într-o Europă care se obișnuiește, pas cu pas, cu ideea războiului. Liderii inutili vorbesc de războiul din Ucraina ca un succes Căci în discursul UE, atunci când se ajunge la războiul din Ucraina, liderii inutili de astăzi ne vorbesc tot mai mult despre „credibilitatea Europei”.

În realitate, de multe ori, ceea ce apără este credibilitatea lor și, implicit, cariera lor, mult mai importante decât viitorul nostru.

Pentru prea mulți dintre ei Ucraina a devenit o investiție politică personală și atunci un război prelungit poate fi ambalat ca “responsabilitate strategică” și vândut public mult mai ușor decât recunoașterea eșecului și a lipsei de viziune.

Iar când îți investești biografia într-un război, pacea devine un risc. Aceasta este adevărata moștenire a lui 2025: un an în care Europa nu a ales războiul, dar a renunțat treptat la ideea păcii, un an în care pregătirea a înlocuit prevenția, un an în care tăcerea diplomaților a fost acoperită de zgomotul armelor produse. Cred sincer că dacă nu ne recâștigăm rapid luciditatea, dacă nu readucem politica, diplomația și rațiunea în centrul deciziei, nu vom fi victimele inevitabilității istorice, ci complicii ei. Războiul nu este un destin.

Războiul este întotdeauna o alegere.

Iar acceptarea lui, chiar și în tăcere, este deja o formă de capitulare.