Cum erau torturați proprietarii de mine din Munții Apuseni în primii ani ai comunismului: „Predă aurul! Dă-l, știm că mai ai!”

Cei care au predat aurul au pierdut foarte mulți bani În perioada interbelică, legislația a fost relativ permisivă astfel încât proprietarii de mici galerii miniere sau deținătorii de „cuxe” (drepturi de participare la asociații miniere) au avut posibilitatea să păstreze parte din aurul descoperit. Prin urmare, la instalarea comunismului în România au existat mulți locuitori din această zonă care aveau diferite cantități de aur. Conform Legii 284/14 august 1947 privind transferul obligatoriu al aurului, valutelor străine și altor mijloace de plată străine către Banca Națională a României, toți rezidenții care dețineau orice formă de aur trebuiau să transfere aceste bunuri Băncii Naționale a României în schimbul unei plăți în lei, la cursul oficial de schimb, în termen de 15 zile de la publicare. A fost stabilit un curs oficial foarte mic, astfel încât cei care aveau de aur și l-au predat au pierdut foarte mulți bani. „Acest lucru, împreună cu legea naționalizării, a avut un impact enorm asupra comunităților miniere.

În primul rând, autoritățile au organizat o rețea de informatori în aceste sate.

În al doilea rând, toți cei despre care se credea că dețin aur nedeclarat, fie că erau foști proprietari de mine, arendași sau orice persoană cunoscută ca fiind implicată în contrabanda cu aur, au fost investigați de miliție și, în cele din urmă, obligați să predea tot aurul pe care îl mai aveau. Milițienii erau extrem de brutali în munca lor, torturând persoanele pe care le anchetau.

Amintirea acestor anchete a lăsat o cicatrice în memoria colectivă a acestor comunități”, afirmă Călin-Andrei Olariu, în lucrarea „Comerțul ilegal cu aur în Apuseni”, publicată de Institutul de Istorie Orală Cluj-Napoca. Institutul funcționează în cadrul Universității Babeș-Bolyai.

Unii dintre cei anchetații au decedat, iar alții au fost deportați sau condamnați la închisoare. „Era reținut două sau trei zile, bătut, apoi trimis înapoi acasă” Autorul lucrării citează și un cetățean, Dumitru Narița, care a povestit ce soartă a avut un consătean (Dandea) din comuna Bucium: „I-au luat, au venit aici: «Aveați mori de aur, veniți!».

I-au dus pe acești oameni la Miliție, i-au dus la Alba, la canal (Canalul Dunărea-Marea Neagră).

Ca să predea aurul! Cei care aveau aur, îl predau, cei care nu aveau erau bătuți până la moarte. (…) După ce s-a predat aurul, ei tot veneau. La fiecare două luni sau la câteva săptămâni: «Vino cu noi la Alba Iulia.

El mergea: Predă aurul! Dă-l, știm că mai ai!».

Îl băteau din nou.

Era reținut acolo două sau trei zile, bătut, apoi trimis înapoi acasă.

În acea perioadă lucram la o mină în Haneș, în Zlatna.

El venea acasă, eu plecam la muncă în timp ce el se întorcea din Alba.

Ne-am întâlnit la răscruce, la Gura Cerbilor.

Când l-am văzut, mi-a spus: «Măă, măăă Dumitre, nu mai suport!», «Dar de ce?», «Sunt bătut măr!».

Și în timp ce vorbeam, în timp ce îmi spunea că era bătut măr, a căzut.

Soția lui era vânzătoare la magazinul universal din Bucium Sat.

Le-am spus familiei lui ce s-a întâmplat.

Au venit și l-au dus acasă.

A mai trăit doar două luni după aceea”. Mărturii dure privitoare la opresiune Un alt istoric de la institutul din Cluj-Napoca, Lavinia Costea, redă în lucrarea „Obsesia supravegherii în comunism: controale la minele de aur din Munții Apuseni” o altă declarație a unui locuitor din Bucium (Gheorghe Armeana), care descrie ce se întâmplat cu rude ale sale: „Au fost duși la Turda.

Ei (Securitatea) îi aduceau cu jeepurile la secția de poliție din Turda, îi băgau în apă până la piept și îi scoteau după 12 ore.

Îi băteau ca să le spună unde este ascuns aurul.

I-au ținut trei zile, apoi, când i-au eliberat, i-au dus cu jeepurile pe dealul Feleacu și le-au spus: «Dacă vă găsim pe drum, vă vom călca cu jeepurile». Așa că au fost nevoiți să se întoarcă acasă nu pe drum, ci mergând pe jos peste munte.

De la Feleac treceau la Iara, iar de la Iara, peste munte, se întorceau acasă pe poteci, nu pe drum.

Este o zi și o noapte de mers pe jos de la Feleac la Bucium.

Tatăl meu a fost bătut, frații tatălui meu, nașii și toți.

Se temeau pentru copiii lor! Să nu fie bătuți ca ei! Au fost foarte persecutați.

Era unul, Pescaru, care venea din Alba.

Acela te bătea până primea ordinul să se oprească! Și profita de femei.

Le bătea, apoi profita de ele, le bătea din nou, le abuza din nou.

Apoi aducea toți polițiștii și oamenii Securității să profite de aceste femei.

Asta i s-a întâmplat cumnatei tatălui meu.

Mătușa mea”. Contrabanda cu aur a partizanilor anticomuniști Pentru a putea scăpa de această teroare permanentă, cei care aveau copii îi lăsau în grija nevestelor şi plecau pe şantier în Valea Jiului, la Ruşchiţa, la Moldova Nouă sau chiar la Comăneşti, reuşind astfel să-şi piardă urma pentru o vreme.

Cu toate acestea, în lipsa lor erau chemate la miliție femeile.

După prigoana strângerii aurului au urmat înscrierile în „întovărăşirile agricole colective”. Cu toate că este zonă de munte și nu exista posibilitatea înscrierii în colectiv, abia în anul 1962 s-a renunţat la presiuni, decretându-se încheierea procesului de cooperativizare.

Persecuţia asupra celor care deţinuseră aur şi au fost anchetați pentru a-l preda, precum şi a celor care au refuzat înscrierea în „colectiv” a continuat asupra copiilor, mulţi fiind obstrucţionaţi la admiterea în licee sau facultăţi. În primii ani ai comunismului, în zona Munților Apuseni au apărut mai multe grupări de rezistență (partizani) față de noul regim.

Una dintre acestea era condusă de frații Alexandru și Traian Macavei, care erau implicați și în contrabanda cu aur, oferind prețuri mai mari pentru metalul prețios decât Banca Națională, încălcând astfel legea privind circuitul metalelor prețioase. Aceștia foloseau aurul pentru a cumpăra arme cu care să se apere.

După ce s-au refugiat în munți, doi dintre frații Macavei (Alexandru și Traian) au luat legătura cu maiorul Nicolae Dabija și au înființat Frontul Național de Apărare, în zona Muntelui Mare.

Grupările de rezistență aveau să fie destructurate de Securitate și Miliție până la finalul anilor ‘50. În 1955, exploatarea aurului în România a intrat sub administrarea Ministerului Afacerilor Interne, departamentul închisorilor, lagărelor și coloniilor de muncă.

Ulterior, au fost create colonii de muncă la Brad, Crișcior, Roșia Montană, Zlatna, pentru a utiliza munca forțată a deținuților condamnați pentru infracțiuni de drept comun. Trei ani mai târziu, în 1958, a fost creată Direcția Generală Minieră ca parte a structurii Securității, pentru a dirija exploatarea aurului până în 1963, când a revenit Ministerului Minelor. VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 4 20 de ani în instanță și un proces pierdut Cei mai mulți dintre foștii aurari au cedat și au predat aurul autorităților comuniste.

Unii însă au ascuns metalul prețios astfel încât nu a fost găsit de Miliție și Securitate.

Mulți au dus secretul cu ei în mormânt. După 1989, urmașii foștilor minieri au încercat să recupereze aurul confiscat sau fostele proprietăți miniere, dar puțini au reușit să aibă câștig de cauză în justiție.

Un astfel de proces a fost inițiat în 2001 și s-a finalizat doar în 2024. O familie din Roșia Montană, ai cărei părinți au deținut înainte de naționalizarea din 1948 șteampuri (instalații utilizate pentru spargerea minereului), cuxe, concesiuni miniere și terenuri, a dat în judecată Primăria Roșia Montană și compania Minvest Deva pentru a obține despăgubiri.

Procesul a durat peste 20 de ani pentru că a fost judecat de trei ori. „Reclamantul arată că este unicul moștenitor al tatălui său, iar acesta împreună cu verii săi au solicitat Primăriei Roșia Montană (în raza căreia se aflau imobilele naționalizate) emiterea unei dispoziții de restituire în natură a bunurilor, iar în măsura în care restituirea lor în natură nu este posibilă, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent (despăgubiri bănești) pentru bunurile preluate abuziv de către statul român în baza Legii 119/1948, pentru naționalizarea întreprinderilor miniere”, se precizează în hotărârea instanței din Alba Iulia. Urmașii foștilor mineri au pierdut, în final, procesul pentru că Primăria Roșia Montană și Minvest Deva au arătat că nu au deținut niciodată în proprietate instalațiile și terenurile solicitate de reclamanți. VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 3 Sărăcie acum în comunitățile din Apuseni Dincolo de toate aceste situații care au marcat istoria secolului al XX-lea, în prezent toate comunitățile care au zăcăminte de metale prețioase se zbat în sărăcie. Statul nu mai este de mult capabil să exploateze profitabil aceste bogății ale subsolului României.

Proiectele private propuse au eșuat toate în urma „luptelor” juridice declanșate ca urmare a disensiunilor cu privire la problemele de protecție a mediului.

Exemplul cel mai edificator este Roșia Montană, localitatea din Munții Apuseni devenită parte a Patrimoniului Mondial UNESCO. „Adevărul este că Roșia Montană este un sat sărac, cu grave probleme economice.

Aceasta este cea mai mare și mai bizară controversă: zona care are cel mai mare zăcământ de aur din Europa este un loc în care oamenii nu au prea multe planuri de viitor și acestea sunt incerte.

Am văzut că acești oameni au trăit acolo datorită aurului și pentru aur. Ei și-au format locul de trai, comunitatea, istoria și cultura cu un patrimoniu neprețuit, în strânsă legătură cu prezența aurului.

Au extras aur pentru o perioadă atât de lungă de timp, dar întrebarea este: au apreciat vreodată aurul pentru propriile beneficii? La Roșia Montană, mineritul este o activitate istorică îndelungată, care a adus atât de multe beneficii economice și sociale, dar nu și prosperitate locală.

Poate că doar atunci când localnicii vor fi cei care vor lua măsuri pentru viețile lor și doar atunci când vor începe să decidă care este cea mai bună opțiune pentru dezvoltarea lor, se va putea imagina un viitor durabil la Roșia Montană”, spune Emilia Pașca, de la Universitatea de Vest din Timișoara, în lucrarea „Cultura aurului și istoria patrimoniului industrial la Roșia Montană”. Foto: Bazil Roman