BCE pentru 2.452 de tone de aur care „aparțin poporului italian”

Inițiativa guvernului italian de a legifera că cele 2.452 de tone de aur ale Băncii Italiei „aparțin poporului italian” provoacă o reacție puternică la Frankfurt. Scandalul a început când parlamentarii din partidul Frații Italiei al Giorgiei Meloni au introdus un amendament bugetar care susținea că rezervele de aur ale Băncii Italiei „aparțin Statului” (ulterior au modificat în „aparțin poporului italian”), despre care Banca Centrală Europeană a avertizat că ar putea submina independența băncii centrale și ar încălca regulile UE privind finanțarea monetară. Această încercare politică de a redefini proprietatea și controlul potențial asupra a aproximativ 2.450 de tone de aur – în valoare de aproximativ 300 de miliarde de dolari – a dus la o lungă dezbatere despre „cine deține aurul” și cum îl gestionează. Declanșatorul Punctul de plecare a fost un amendament la bugetul Italiei pe 2026, elaborat de senatorii din partidul Frații Italiei al lui Meloni, care prevedea că rezervele de aur gestionate și deținute de Banca Italiei „aparțin statului, în numele poporului italian”.

Această formulare sugera o schimbare a dreptului de proprietate de la Banca Italiei (oficial independentă) către Guvern, stârnind temeri că lingourile ar putea fi utilizate în cele din urmă pentru reducerea datoriei, relaxări fiscale sau cheltuieli guvernamentale suplimentare. Reacția BCE a răspuns cu un aviz formal, avertizând că o astfel de prevedere riscă să încalce regulile tratatului UE care garantează independența băncii centrale și interzic utilizarea rezervelor pentru finanțarea directă a guvernelor.

A îndemnat Roma să reconsidere sau să retragă amendamentul, subliniind că aurul și alte rezerve fac parte din activele monetare ale Eurosistemului, și nu sunt o „comoară” politică de care guvernele să se folosească. Escaladarea Deși legiuitorii aflați la putere au atenuat apoi textul – eliminând referința explicită la „stat” și spunând că aurul „aparține poporului italian” – BCE a declarat că și versiunea revizuită creează ambiguitate și ar putea amenința independența Băncii Italiei. Discuțiile reciproce, combinate cu retorica naționalistă despre „recuperarea” aurului italian din „ghearele” Frankfurtului au transformat o clarificare mai degrabă tehnică a proprietății aurului într-o confruntare amplă între guvernul Meloni și BCE privind controlul activelor monetare. Tensiunile de fond Dezbaterile privind rezervele de aur ale Italiei sunt anterioare lui Meloni, dar au fost reluate în mod repetat de partide eurosceptice sau naționaliste, ca simboluri ale suveranității. Ceea ce a făcut ca ultima mișcare să fie percepută drept scandaloasă la nivel european a fost inserarea acestei revendicări simbolice în legea bugetului de stat, care a semnalat piețelor și instituțiilor UE că guvernul ar putea pregăti terenul – cel puțin politic – pentru utilizarea viitoare a aurului, chiar dacă miniștrii lui Meloni au negat public orice intenție de a-l vinde. Având în vedere presiunea asupra finanțelor publice, guvernele se întorc din ce în ce mai mult împotriva instituțiilor care se opun planurilor politice. Pentru Italia, bătălia pentru aur este un test.

Dacă este aprobată, deschide ușa către un control politic asupra Băncii Italiei.

Dacă este respinsă, confirmă linia de apărare a BCE privind independența instituțională. Tensiuni similare legate de aurul băncilor centrale și de independența acestora există și în alte țări, deși diferă ca intensitate și context. În zona euro, unele guverne au ridicat periodic întrebări despre „cine deține” rezervele de aur ale băncilor centrale naționale, dar conflictele deschise cu instituțiile europene sunt rare.

De obicei, este reafirmat principiul că acest aur face parte din activele monetare ale sistemului și trebuie să rămână sub controlul unei bănci centrale independente, nu la dispoziția directă a guvernelor pentru acoperirea deficitului bugetar. În state precum Germania sau Țările de Jos apar din când în când discuții politice sau în presă despre locul unde este depozitat aurul, despre eventuale vânzări sau repatrieri.

Aceste dezbateri țin mai mult de transparență și suveranitate și mai puțin de încercări explicite de a folosi aurul pentru cheltuieli curente ale bugetului, astfel că, de regulă, nu escaladează în scandaluri instituționale de tipul celui italian. Iar în unele economii emergente sau în criză, guvernele au recurs mai degrabă la gajarea rezervelor de aur pentru a obține lichidități.

Acolo, tensiunea se referă mai ales la cât de mult poate fi „monetizat” aurul fără a submina credibilitatea țării sau a epuiza ultimele rezerve strategice, nu la conflicte cu o bancă centrală supranațională. De pildă Banca centrală a Venezuelei a încheiat acorduri de tip „swap” pe aur cu bănci internaționale, folosind lingouri depozitate în străinătate (de exemplu la Londra) drept garanție pentru împrumuturi în valută. Țara a exportat, de asemenea, cantități importante de aur către parteneri precum Turcia și Emiratele Arabe Unite, primind în schimb numerar sau bunuri de consum, pentru a menține importurile și funcționarea economiei în pofida sancțiunilor și a prăbușirii veniturilor din petrol. În cazul Turciei, anumite analize arată că banca centrală a mutat o parte din aurul deținut în străinătate și l‑a folosit în aranjamente financiare menite, în esență, să aducă finanțare în valută în perioade de turbulențe ale monedei naționale, deși detaliile sunt adesea opace și structurate ca operațiuni colateralizate. Documente și studii ale instituțiilor financiare internaționale arată că și alte economii emergente sau în curs de dezvoltare au apelat la „gold swaps” sau împrumuturi colateralizate similare, tratând aurul ca activ de rezervă care poate fi temporar gajat, fără a fi înregistrat ca vândut, tocmai pentru a obține lichiditate pe termen scurt în perioade de criză.