„Știu că e ceva acolo, la mine, de care va trebui să am grijă până la sfârșitul vieții.” Viața unei supraviețuitoare, Vera, o tânără de 24 de ani

Vera are 24 de ani și spune despre ea că este „oaia neagră” a familiei sale.

În realitate, este o supraviețuitoare.

E primul copil al părinților ei care s-a încăpățânat să trăiască, după ce surorile ei mai mici au murit în primii ani de viață.

E singura femeie dintre rudele din partea mamei care nu s-a căsătorit imediat după terminarea liceului.

E singura din familie care urmează studii superioare.

Vera suferă de tulburare de personalitate borderline, iar site-ul de investigații și analize Snoop îi spune povestea, într-un text mai amplu despre viața persoanelor care au această boală. La o prevalență a bolii de 1%, conform unor studii internaționale, în România ar fi în acest moment aproximativ 190.000 de oameni cu tulburare de personalitate borderline. În octombrie 2024, Snoop a lansat „Un sistem în terapie”, o serie de jurnalism în profunzime care radiografiază problemele din sistemul de sănătate mintală din România și spune poveștile celor pentru care acesta ar trebui să funcționeze. Vera studiază acum, pentru a doua oară, la o facultate cu profil socio-uman.

Prima dată n-a reușit să o ducă până la capăt.

Și-a retras dosarul pentru că nu era deloc bine.

Medicii îi spuneau încă de când era adolescentă că suferă de depresie.

Timpul a trecut, depresia nu.

Cu nimic.

Vera a ajuns să creadă că nici n-o să se mai întoarcă vreodată la facultate, dar, după un an de pauză, în 2022 a ajuns iarăși în spatele sălilor de curs, unde se refugia ca să-și stăpânească crizele de plâns, în baia în care încercase de mai multe ori să-și facă rău, pe holurile pe care îi mai întâlnea încă pe foștii colegi, acum masteranzi. Trei ani mai târziu, în 2025, Vera îi reprezintă pe colegii ei în consiliul facultății și senatul universității.

Prin ea, vocile lor se fac auzite, când pledează pentru activități extracurriculare despre sănătate mintală, pentru relații armonioase între studenți și profesori și pentru incluziune.

Uneori face lucrurile acestea chiar în detrimentul propriului parcurs academic, fiind nevoită să lipsească de la ore pentru a-și îndeplini atribuțiile. „Dar cineva tot trebuia să o facă”, îmi spune cu calm, ridicând ușor din umeri.

Rolul de reprezentant al studenților îi dă mereu motivație să meargă înainte, întrucât și-a spus încă de la început că poate schimba ceva în bine pentru colegii ei. Tot datorită universității, Vera a aflat că suferința cu care trăiește de așa de mult timp are și un nume.

Altul decât „depresie”.

Cu puțin timp înainte de a renunța la facultate, psihologul instituției îi făcuse o serie de teste avizate.

Nu s-a mai întors, însă, ca să afle rezultatele, pentru că își retrăsese dosarul.

Între timp, Vera a mers și la psihologul din orașul natal, care a supus-o la și mai multe teste.

A înregistrat scoruri ridicate și pentru tulburări precum anxietate, depresie, histrionism, însă doar la BPD avea scor 10/10.

Întoarsă în 2022 la facultate, psihologul i-a înapoiat Verei rezultatele păstrate cuminți în calculator.

Tânăra nu a primit cu bine verdictul.

Apucase deja să se documenteze și să afle că BPD este o tulburare cu rate mari ale suicidului și adesea asociată sau chiar confundată cu manipularea. Vera a mai aflat și că nu se va vindeca niciodată, dar că poate învăța cum să-și gestioneze tulburarea și să ducă o viață normală. „Mi se pare prea dur să-mi spun că am o problemă”, îmi explică ea. „Dar știu că e ceva acolo, la mine, de care va trebui să am grijă până la sfârșitul vieții.” Violența și disocierea. „Creierul meu alegea să uite” Vera este o femeie impunătoare.

Înaltă, cu un păr lung și drept, îmbrăcată mereu la costum, ai spune mai degrabă că e profesoară, și nu studentă, dacă o întâlnești pe holurile facultății.

De altfel, la o carieră în învățământ visează de când se știe și nu a renunțat la visul ei nici atunci când nu mai credea că o să-și reia studiile vreodată. Din copilăria timpurie, Vera nu își amintește foarte multe lucruri.

Ține minte cum se refugia la bunicii pe care îi și numea „mamă” și „tată” atunci când părinții ei se certau.

Poate încă să vadă cuțitul de bucătărie, îndreptat spre gâtul mamei.

Încă îi răsună în minte țipetele tatălui, apoi apare imaginea cu el luând din cui cureaua cu care urma să-și bată copilul.

Nu-și amintește, însă, nicio lovitură. „După fiecare plesnitură de curea, mi se rupea filmul.

Bănuiesc că bătaia era atât de cruntă, încât creierul meu alegea să o uite”, povestește ea.

În realitate, detașarea de situații, numită și disociere, este un mecanism pe care o persoană îl utilizează în mod frecvent în momentul în care emoțiile devin prea intense.

Este o formă de evadare în fața unei dureri care pare imposibil de gestionat. Și înainte, și după vârsta de 12 ani, când părinții ei se despart, Vera s-a luptat atât cu simptomele BPD, cât și cu insomniile.

Noaptea, îi era imposibil să închidă ochii de teamă.

Știa că, odată cu lăsarea întunericului, începeau telefoanele de la tatăl său, plecat la muncă în Italia.

Începeau amenințările că va trimite pe cineva să le dea foc la casă, să le omoare și să le îngroape apoi în același sicriu.

Vera nu se temea pentru ea, ci pentru mama ei.

După toți anii de amenințări, încă îi mai e frică și astăzi, deși locuiește în alt oraș, că se va întoarce acasă și o va găsi moartă.

Chiar dacă mama ei s-a recăsătorit cu „un bărbat mai bun și mai blând”, anxietatea Verei n-a dispărut niciodată. Două tipuri de factori care predispun la borderline Cercetătorii cred că există două tipuri de factori care predispun la borderline.

Pentru început, e vorba de câțiva factori biologici.

Un studiu publicat în revista științifică Brain Structure and Function a demonstrat că, neurologic, la persoanele diagnosticate cu borderline, amigdala – zona din creier responsabilă de intensitatea emoțiilor și controlul acestora – are o dimensiune mai redusă, dar o activitate exagerată. Predispoziții pentru BPD pot fi transmise inclusiv genetic, de la un părinte care suferă de aceeași tulburare sau de altă afecțiune psihică (tulburare bipolară, depresie, dependență de droguri sau stres posttraumatic). Foarte importanți sunt și factorii de mediu.

Un abuz în primii ani ai vieții, o situație familială instabilă sau neglijența pot predispune la borderline.

Nu este însă o condiție nici necesară, nici suficientă. „Tulburarea poate fi dezvoltată încă din copilăria timpurie.

Dacă nu este vorba de un abuz, o traumă sau de lipsă de continuitate emoțională, o altă posibilă cauză este suprastimularea.

Persoana cu borderline are, în general, un IQ foarte ridicat.

Când părintele observă că cel mic are potențial, acesta plusează, ajungând să invalideze sau, de fapt, să nevalideze anumite emoții ale copilului”, explică terapeuta Cristina Ianuc. În cazul Verei, simptomele specifice BPD s-au accentuat în timpul liceului.

Tânjea după sentimentul de siguranță și după apropierea de oameni, așa că a intrat la 16 ani într-o relație romantică cu un bărbat de 29.

Deși adolescenta și-a dat seama repede că nu era pregătită pentru așa ceva, relația cu Alin a durat cinci ani.

Acasă, o auzise de multe ori pe mama ei spunând că îl îndrăgește mult pe bărbatul muncitor de care se atașase fiica și că ține la el ca la propriul copil.

Când Vera și-a făcut în sfârșit curaj să îi spună mamei că își dorește să se despartă de Alin, a avut o surpriză.

În loc de înțelegere și susținere, a primit o palmă.

Apoi încă una.

Și încă una. „N-ai cum să îți bați propriul copil de 20 de ani, că nu mai vrea să fie într-o relație cu un bărbat cu 13 ani mai mare.

Cum să faci asta după ce deja ți-au murit alți doi copii?”, exclamă Vera scrâșnind din dinți. „Nu știi niciodată ce e în viața unui om de face așa ceva!” „Ziua învățam pentru bacalaureat, iar seara trebuia să vorbesc cu el până următoarea zi, dimineața.

El era plecat în străinătate la muncă și nu putea suna mai devreme.

Trebuia să-i răspund.

Una dintre profesoarele mele de la liceu mi-a aflat situația.

A văzut că arăt tot mai rău în fiecare zi, că adorm la ore.

Mi-a propus să alerteze autoritățile ca să mă scape de situația de acasă.

Am refuzat categoric.

Cum aș fi putut să-i fac asta mamei? Cum aș fi putut, cu bună știință, să o fac să-și piardă singurul copil care supraviețuise vârstei de patru ani?” Vera a trecut și trece printr-un lung și dificil proces de vindecare.

În toată această perioadă, au apărut multiple sincope. În ultimul an de liceu, a ajuns la spital din cauza unei tentative de suicid.

În loc să-și ia tratamentul prescris, Vera a pus deoparte medicamentele vreme de mai multe săptămâni.

Își spunea că-și va rezolva pe cont propriu toate problemele, în felul ei, fără să mai implice și alți oameni.

Chiar înainte de a ajunge la programarea cu psihiatra sa, pe o bancă din apropierea clinicii, a înghițit zecile de pastile.

Mai târziu, în cabinet, a început să se simtă rău și să amețească.

Într-un moment de panică, Vera i-a spus doctorului ce a făcut.

Până să ajungă ambulanța, fata și-a pierdut conștiența. S-a trezit mai târziu la spital – după ce i se făcuseră spălături stomacale – murdară de vomă și de cărbune activ.

Vera își amintește vag de doctorițele și asistentele care râdeau de ea în timp ce o tratau.

Le auzea ca prin vis spunând că alții nu au ce mânca, nu au mâini, picioare și totuși nu încearcă să se omoare.

Nu avea, însă, putere să reacționeze.

Pe o singură asistentă – cea care îi ținea capul în timpul tratamentului și o mângâia pe spate – a auzit-o mustrându-le pe celelalte: „Nu știi niciodată ce e în viața unui om de face așa ceva!” Din salonul de spital, Vera a ieșit pe propriile picioare.

Buimacă, a dat cu ochii de mama ei, care aștepta la ușă.

Tremura incontrolabil, plângea și era atât de trasă la față, încât i se părea că a îmbătrânit zece ani în doar câteva ore. „Cred că acela a fost primul moment în care mama a realizat cât de mari sunt șansele să își piardă și al treilea copil”, povestește tânăra. Vera își dorește să ajungă să-și accepte copilăria așa cum a fost.

Fără să se mai învinovățească pentru nimic Fericirea ar însemna, pentru ea, să dobândească acea stare de echilibru în care să fie convinsă că n-a greșit cu nimic și că pur și simplu așa e viața: cu bune și cu rele.

Cu alb și negru. *Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor care au acceptat să-și spună povestea. Cum poți obține ajutor Tulburarea de personalitate borderline este un diagnostic greu de acceptat, însă ajutorul specializat poate face diferența.

În caz de gânduri suicidare sau de auto-vătămare, iată câteva linii telefonice de sprijin: TelVerde Antisuicid: 0800.801.200 – apelabilă vinerea, sâmbăta și duminica, de la 7:00 la 19:00. DepreHUB Helpline: 0374.456.420 – apelabilă non-stop. 112 – număr de urgență.