Bogdan Tănăsescu, cel mai tânăr solist și fondator al unei trupe rock din România: „Probabil că o să mor pe scenă”

Bogdan Tănăsescu, fondatorul și solistul trupei, a lansat trupa pe când avea 16 ani și era elev.

Acum este licențiat în Filologie și a ajuns la vârsta de 25 de ani. Este cel mai tânăr solist și fondator al unei trupe rock din România și a vorbit într-un interviu pentru Libertatea despre noul album, despre pasiunea sa pentru muzică și despre ce l-a maturizat cel mai mult până acum. Profesorul de engleză care cântă rock Trupa Rana a susținut până acum sute de concerte în toată țara, urcând pe scenă alături de formații de primă mărime din România, precum byron, Grimus, Implant pentru Refuz, Coma sau Z.O.B. Formația lui Tănăsescu a cântat în toate cluburile mari din țară și la festivaluri precum Shine Festival, Momente de Ogradă, Sumedru pe Marcea, Rocanotherworld, Danube Sounds sau Maris Fest. Componența actuală a trupei Rana este: Bogdan Tănăsescu (voce, chitară); Mihai Matei (bass); Ștefan Maidaniuc (tobe). Lansarea oficială a albumului „Despre dragoste și alte dezastre” va fi în cadrul unui concert special susținut la Control Club în București.

Vor fi cântate toate piesele de pe album, alături de melodii vechi, iar la eveniment vor fi și invitați speciali.

După evenimentul din Capitală, Rana va avea concerte în țară la Helix Pub din Iași (9 mai) și la Crama Marcea de la Ștefănești-Argeș (15 mai). Bogdan a creat Rana, trupă de rock alternativ melancolic, în noiembrie 2016, când era elev în clasa a X-a la liceu, în orașul Pitești.

Mai fusese în scurte proiecte înainte, însă doar la chitară, iar Rana a apărut din dorința sa de atunci de a se exprima și vocal, și compozițional, pentru că își dorea un proiect în care să aibă libertatea de a alege ceea ce cântă.

De doi ani, Bogdan este profesor de engleză la Școala Gimnazială Ferdinand I din București. Sunetul trupei se poate încadra de la alternative rock până la indie emo rock, iar versurile sunt majoritar de dragoste, abordând uneori și teme sociale.

Trupa a lansat trei EP-uri până acum – „Verde Electric”, în 2022, „Codependent”, în 2023 și „Noi doi… (versus restul lumii)”, în 2024. „Vulnerabilitatea e punctul nostru forte” Libertatea: La sfârșitul lunii martie lansați „Despre dragoste și alte dezastre”, primul long-play al trupei.

Spuneai la un moment dat că ați ieșit din zona de confort cu albumul, atât ca versuri, cât și ca lirică.

Cât de dificilă a fost ieșirea muzicală din zona de confort? Bogdan Tănăsescu: Destul de dificilă, dar necesară.

Chiar dacă este primul nostru album, am mai lansat în anii trecuți trei EP-uri, mai precis albume mai scurte.

Cred că fiecare material reprezintă o creștere în proiect, cât și individuală, pentru mine, în calitate de compozitor. La acest album, am vrut să punctăm lucrurile altfel.

Am încercat să cântăm în alte armonii, să fim mai veseli pe alocuri, să ne jucăm și cu majorul, și cu versurile, dar am păstrat rădăcinile noastre melancolice și temele.

Au fost tot felul de experimente, unele mai reușite, altele mai nereușite, dar au rezultat și niște cântece altfel.

Desigur, am păstrat mult și din dramatismul cu care am început trupa asta și nevoia aceasta de a ne „plânge de milă”. Colegii mei, Ștefan și Matei, și-au pus mult mai mult amprenta pe acest material, au avut mult mai multe sugestii față de celelalte materiale, de la structuri până la sound, și cred că acest lucru se simte.

E un album mult mai democratic construit. De asemenea, am simțit că e momentul să ne asumăm un long-play, dat fiind faptul că anul acesta împlinim 10 ani de când cântăm și ne luptăm cu diferitele stări din noi. – Cât de alambicat a fost procesul de creație pentru noul album? – Albumul acesta l-am conturat foarte rapid.

Întotdeauna lucrezi la detalii fine până în momentul când ajungi la studio, cel puțin pe versuri mai modific un cuvânt, o exprimare sau de multe ori înregistrez mai multe variante.

Am avut parte și de ajutorul tatălui meu pe partea asta, care este editorul versurilor mele de la începuturi și care mereu a supervizat acest proces de compoziție și o să-i rămân veșnic recunoscător pentru asta. Sunt perioade și perioade pentru un artist.

Perioade când scrii ușor, foarte rapid, aproape instant, și perioade când te lupți cu cuvintele până la capăt, până înnebunești.

Îmi amintesc că uneori am umplut foarte multe foi albe, aiurea, cu încercări de versuri, dar a rezultat ceva de care sunt mândru. La acest material, versurile au venit dintr-un preaplin.

Am scris repede versurile, am avut de unde, să zic așa.

Iar în sala de repetiții au fost cântece pe care s-a stat mai mult și cântece care au ieșit foarte repede, de la început până la sfârșit și așa au fost lăsate.

Uneori, perfecționismul acesta nu e bun, duce la mici obsesii și e bine să lași cântecele așa cum sunt, dacă ești mulțumit de ele.

E bine să tragi de un cântec când știi că poate mai mult și are mai mare potențial și nu ești prea încântat de el și e bine să fii sincer cu tine ca artist. Când vin cu schița unui cântec în sala de repetiții, am deja o idee despre cum aș vrea să sune.

La albumele trecute, cam cum le gândeam așa și rămâneau.

La acest material s-au schimbat multe lucruri din demo-urile inițiale făcute de mine, în urma sugestiilor colegilor mei, Ștefan și Matei.

Astfel, a ieșit un album complex, în ceea ce privește soundul și structura lui. – Cât e vulnerabilitate și cât e melancolie în noul album? – Sunt de toate în albumul acesta.

Melancolie, vulnerabilitate, nervi, frustrări, dar și optimism, speranță pentru ceva mai bun, începuturi noi, promisiuni.

Un amalgam de emoții, un roller-coaster emoțional.

Te trece prin multe. Sunt multe stări prin care treci când iubești și ai parte de tot felul de iubiri, de situații, de momente în viață în tot ceea ce înseamnă arta și uite că ajungi ca artist să le dai din tine și când e bine, și când e rău.

Și până la urmă, asta e menirea artei, în general.

Când simți ceva, o emoție atât de puternică și pur și simplu nu știi unde să te duci, să vezi dacă mai e cineva care a simțit la fel ca tine – atunci apar arta, muzica, poezia, proza, pictura și altele. Și ca să răspund mai direct la întrebarea ta, melancolia e ceva cu care m-am născut, genetic, nu îmi dau seama de unde, dar e ceva, poate din literatura pe care am studiat-o în copilărie, de la muzica pe care am ascultat-o, whatever – ceva ce m-a atras la ea.

De-a lungul timpului, am încercat să îmi studiez apetența pentru starea aceasta și am descoperit multe legat de mine, inclusiv prin versurile scrise de mine. Iar vulnerabilitatea e punctul nostru forte și ca artist trebuie să te uiți undeva foarte adânc în tine să vezi ce ai de spus, de descoperit.

E foarte inconfortabil uneori, te gândești ce o să spună oamenii din jur, cei despre care scrii, când se vor regăsi.

Uneori dezgropi morții, umbli prin niște răni deschise, dar pe care cumva ajungi să le închizi, să ai un soi de moment de closure, când le treci prin filtrul tău. „Am crescut înconjurat de cărți și de muzică” – Ești licențiat în Limbi Străine.

Ce te-a atras la acest domeniu și cum e relația dintre filologie și rock în cazul tău?– Sunt niște domenii conexe oarecum.

Mereu am avut o pasiune pentru literatură, deși în ultimul timp nu am mai reușit să citesc cât mi-am dorit – așa am ajuns să studiez filologie engleză și filologie franceză la facultate, ulterior ajungând să fiu profesor de limba engleză.

Toată partea de arte, de filologie, m-a atras de mic.

Nu am fost bun la matematică, la științe exacte și la materii realiste.

Tatăl meu este muzician și poet, mama mea este profesoară de limba și literatura română, cumva e și genetic drumul meu.

Am crescut înconjurat de cărți și de muzică, iar așchia nu sare departe de trunchi în cazul meu. – De ce dragostea e tema cu care vă tot luptați de 10 ani?– De mic am fost veșnic îndrăgostit și ușor dramatic.

A se vedea și numele trupei pe care l-am ales în liceu, dintr-o serie de nume mult mai cool și relevante pentru acea perioadă. Dar mereu am simțit foarte mult și am avut highs & lows în ceea ce înseamnă să iubești, să simți, să asociezi sentimentul acesta.

Până la urmă, cele mai frumoase melodii din lume sunt despre asta.

E sentimentul cel mai comun, cel mai complicat, cel mai frumos.

Astfel, a venit natural. Nu știu să scriu despre altceva, am încercat și pur și simplu nu pot.

Și când nu am fost îndrăgostit și a trebuit să scriu, tot despre asta am scris.

Mi-e cel mai ușor să exprim și să ascund după metafore tot felul de sentimente pe care le-am avut în anii ăștia de când am trupa.

Mă gândesc uneori cum o să mă raportez la cântece în viitor și îmi dau seama că e ceva universal valabil dragostea, nu e ceva ce nu va mai fi la modă, outdated.

Atât timp cât sunt oameni pe pământ, va fi și chestia asta de care ne lovim, vrem nu vrem.

E și un vers într-unul dintre cântecele de pe album – eu nu aveam nevoie de iubire sau de alte lucruri care pe mine mă depășesc. – Cum ți-ai menținut nestinsă setea de rock în toți acești 10 ani de activitate? – Cu asta am crescut, e în ADN.

Mereu voi asculta muzică și voi face muzică, indiferent de cât de bine merge trupa sau cum crește proiectul.

E ceva atât de addictive.

Simt foarte mult când cânt, când sunt pe scenă, când am muzică în căști, când merg la concerte.

Nu poți lăsa muzica în urmă, dacă o iubești cu adevărat.

Valabil pentru orice, de fapt – de la pasiuni, obiecte până la oameni. La fel și trupa, e primul meu copil.

Nu renunț la el, orice ar fi, și o să trag pentru el până la capăt. Am uneori momente când e prea mult, e prea greu, nu mai am răbdare, zic că renunț și nu o fac.

Ajung la un concert, mă uit pe scenă spre artistul care cântă, mă hrănesc și îmi spun: da, asta vreau să fac, pentru asta sunt făcut. „Fac muzică să mă exprim dintr-un preaplin” – Trupa Rana împlinește 10 ani de activitate în 2026.

Cum s-a născut Rana și care au fost cei mai importanți pași din acest prim deceniu muzical?– Rana s-a născut ca un proiect de liceu în orașul Pitești, al unor puști care voiau să facă muzică după ce cântaseră în alte proiecte de coveruri.

Din formula aceea am rămas doar eu.

Pentru că niciodată nu am făcut muzică să fiu cool sau să ies eu în evidență.

Am făcut-o și o fac în primul rând ca să mă exprim dintr-un preaplin ce trebuie scos cumva la suprafață și ăsta e modul meu de a o face.

Unii merg la psiholog, pescuiesc, pictează – eu fac muzică. Au fost multe greutăți pentru trupă de-a lungul celor 10 ani.

Cred că au fost în jur de 15 membri în trupa asta.

Dar am știut din primul moment că e un drum anevoios, care durează și care e făcut până la urmă pentru noi.

Altfel, te pierzi foarte ușor pe drum, dacă nu știi care e motivul adevărat pentru care faci asta.

Nu ai cum să faci rock alternativ pentru bani, faimă și altele de acest fel.

Da, pot apărea ulterior și faima, și succesul, dar te pierzi pe drum dacă nu ai dragoste pentru muzică în primul rând. – Aveai 16 ani când ai format Rana.

Cum vedeai rockul alternativ la 16 ani și cum îl vezi acum, la aproape 26 de ani? – La 16 ani eram mai idealist decât sunt acum.

Mai visător.

Credeam că pot să ating stelele oricum.

Aveam o altfel de atitudine, de care mi-e dor uneori.

Între timp am devenit mai pragmatic, văd totul mai realist, văd mai multe deadline-uri și cu mult mai puțin glamour. Dar dragostea pentru acest gen muzical a rămas aceeași.

Ascult în continuare multă muzică pe care o ascultam la 16 ani.

E parte din identitatea mea și din cine sunt.

Pot vorbi ore, zile, despre muzică și trupele care îmi plac și asta nu cred că se va schimba. Merg în continuare la concertele trupelor românești cu același entuziasm pe care îl aveam acum 10 ani și mă uit cu admirație la toți oamenii care ajung pe o scenă și exprimă ceva care rezonează cu mine. „Rockul, dragostea și drumurile vieții m-au maturizat cel mai mult” – Se poate trăi din rock alternativ ca trupă tânără în România? – Nu.

E aproape imposibil.

Apar bani la un moment dat, cu care acoperi anumite cheltuieli.

Și banii îi reinvestești, e mereu ceva de făcut.

De aceea spuneam mai devreme că, dacă nu iubești muzica asta, e imposibil să nu te pierzi pe drum, cu toate sacrificiile pe care trebuie să le faci.

Nouă ne-a luat doar 10 ani să ne plătim înregistrările pentru albumul din banii de la concerte, până atunci am avut susținere din partea oamenilor care au crezut în noi. – Are trupa Rana vreo… rană încă neînchisă cauzată de România? – Nu.

Nu am abordat niciodată teme sociale în cântece, pentru că nu e în natura mea de artist.

Nu știu să scriu despre ce se întâmplă aici, într-o formă artistică.

Urmăresc și sunt mereu interesat de ce se întâmplă în țară și în toată lumea, dar nu a ajuns în versuri asta, cu excepția unui cântec, Cer chinezesc, scris în pandemie. Călătoresc mult, dar, altfel, îmi iubesc țara.

Iubesc limba română, iubesc poeții și scriitorii țării mele.

Iubesc Bucureștiul, orașul în care trăiesc, iubesc oamenii din ea și mă bucur că m-am născut în România și că fac muzică în limba asta atât de minunată și de complicată, care de multe ori îmi dă bătăi de cap la rime. – Ce te-a maturizat până acum cel mai mult: rockul, dragostea sau drumurile vieții?– Toate.

Până la urmă, suntem o sumă de situații pe care le trăim, cu care ne confruntăm.

Există o sumă de oameni cu care ne întâlnim, iar de la unii luăm mai mult, de la alții mai puțin.

Fiecare te maturizează cumva, fiecare situație și om de care ești conștient în jurul tău. Rockul, muzica în general, a fost totul pentru mine.

Raportez atâtea perioade ale vieții la albume, la artiști pe care îi ascultam mai obsesiv în anumite faze.

Mi-a fost lângă mine în cele mai dark momente, dar și în cele mai frumoase, infinite.

Și gusturile mele s-au maturizat în meaning, odată cu mine. Dragostea te maturizează.

Te face om mare, adult.

Te responsabilizează.

Cel puțin așa a fost în cazul meu.

Nu prea poți să o eviți, cred eu, de-a lungul vieții.

Și mulțumesc tuturor oamenilor care m-au însoțit pe drumul ăsta, care m-au adus unde sunt azi.

Cum ziceam mai devreme, aduni bucăți din fiecare om pe care îl iubești.

Dragostea te face să te iubești altfel – până la urmă, asta e dragostea adevărată. Iar drumurile vieții fac să fie totul mai frumos.

Ce plictisitor ar fi totul dacă am avea certitudinea că știm pe unde mergem mereu.

Și curbele, și pantele, și prăpăstiile au farmecul lor. And you only get to live once, thats the best part. – Care a fost reacția elevilor tăi când au aflat că profesorul lor de engleză e solistul unei trupe rock? – Elevii mei sunt mai micuți, predau în mare la ciclul primar, totuși, înțeleg că „teacher” cântă și are o trupă și e destul de fascinant pentru ei.

Și pentru mine, de asemenea, e interesantă dualitatea aceasta a vieții de cadru didactic cu cea de artist pe scenă.

Lumi diferite, pe care încerc să le țin separate, să nu le amestec.

La școală e la școală, pe scenă e pe scenă.