Evaziunea fiscală, linia roșie a credibilității statului român. Cât timp frauda este tolerată, povara cade pe umerii celor care respectă legea

De peste trei decenii, evaziunea fiscală este una dintre cele mai persistente vulnerabilități ale economiei românești.

Nu a fost niciodată eradicată, doar mutată dintr-un sector în altul.

În multe cazuri, nu vorbim despre abateri izolate, ci despre mecanisme organizate și repetitive.

Firme înființate în serie pentru a acumula datorii și a dispărea înainte de executare, rețele care folosesc interpuși și tranzacții artificiale, fluxuri comerciale greu de urmărit – toate acestea au devenit parte a unui peisaj fiscal care a pus o presiune constantă asupra bugetului public. Un exemplu relevant este cazul prezentat de Recorder, cunoscut în spațiul public drept „uzina firmelor”.

Investigația a arătat cum societăți comerciale cu datorii semnificative către stat erau cesionate rapid către persoane fără capacitate reală de administrare, uneori cetățeni vulnerabili sau fără resurse, tocmai pentru a îngreuna executarea și identificarea beneficiarilor reali.

Scăparea legislativă privind cesionarea părților sociale, care permite transferuri rapide între asociați, a facilitat continuarea acestor mecanisme.

În practică, responsabilitatea era diluată, iar recuperarea prejudiciilor devenea aproape imposibilă.

Acest tip de vulnerabilitate legislativă a demonstrat cât de ușor poate fi exploatat un sistem care nu corelează suficient dreptul comercial cu disciplina fiscală. Una dintre cele mai sensibile probleme rămâne recuperarea prejudiciilor.

De prea multe ori, după ani de investigații și hotărâri definitive, statul constată sume semnificative datorate, dar nu reușește să le recupereze integral.

Activele sunt transferate la timp, firmele sunt golite de conținut, iar administratorii dispar din circuit.

Astfel, evaziunea nu doar că produce pierderi, ci și transmite un semnal periculos: riscul este gestionabil, iar consecințele pot fi evitate. În zona produselor accizabile, vulnerabilitatea este amplificată de miza financiară.

Carburanții, alcoolul, tutunul și produsele energetice concentrează atât TVA, cât și accize, iar fiecare breșă în lanțul de colectare generează pierderi consistente.

Schemele de interpunere de firme și tranzacțiile succesive cu societăți care dispar înainte de plată au afectat în mod repetat aceste sectoare.

Fără garanții financiare solide și fără trasabilitate în timp real, riscul de fraudă rămâne ridicat. Nici sectorul agricol nu este imun.

Comerțul cu legume, fructe și cereale a fost marcat în ultimii ani de subevaluări, tranzacții fără documente fiscale reale și firme intermediare care nu își îndeplinesc obligațiile.

Într-un domeniu unde marjele sunt reduse, diferența dintre conformare și evaziune poate însemna eliminarea din piață a operatorilor corecți.

Distorsiunea concurențială devine astfel la fel de gravă ca pierderea bugetară. Creșterile de taxe din 2025 au fost, în mare măsură, o reacție la dezechilibrele acumulate.

Însă ele nu pot reprezenta o soluție permanentă.

Atâta timp cât evaziunea rămâne semnificativă, presiunea asupra contribuabililor corecți va continua.

Fiecare leu necolectat din fraudă înseamnă fie taxe mai mari pentru cei care plătesc, fie datorie publică suplimentară. Măsurile recente de consolidare a controalelor, de introducere a garanțiilor financiare și de digitalizare prin sisteme precum e-Factura și e-TVA indică o direcție necesară.

Accentul se mută treptat de la reacție la prevenție, de la constatarea prejudiciilor la limitarea spațiului pentru fraudă.

Succesul acestei abordări va depinde însă de aplicarea consecventă și de eliminarea excepțiilor. Consecvența reformelor decide dacă 2026 va fi un an al relansării În paralel cu ofensiva împotriva evaziunii, reducerea cheltuielilor administrative este esențială pentru credibilitatea întregului demers.

Consolidarea nu poate fi unilaterală.

Un stat care cere conformare trebuie să demonstreze că utilizează eficient resursele colectate.

Fără disciplină în cheltuieli, efortul de colectare riscă să fie perceput ca o simplă presiune suplimentară asupra mediului privat. Semnalele macroeconomice arată o stabilizare graduală.

Deficitul intră pe o traiectorie descendentă, iar inflația este gestionabilă.

Aceasta sugerează că direcția adoptată este corectă.

Însă rezultatele nu sunt ireversibile.

Ele depind de capacitatea decidenților de a menține fermitatea și coerența reformelor. Implementarea pachetelor fiscale și administrative va întâmpina inevitabil rezistență.

Însă alternativa – revenirea la toleranță și ajustări superficiale – ar perpetua vulnerabilitățile care au afectat economia românească timp de trei decenii.

Lupta împotriva evaziunii trebuie să devină o constantă, nu o reacție temporară. Dacă aceste măsuri sunt aplicate consecvent, 2026 poate deveni anul în care România trece de la corecție la stimulare.

Un nou pachet orientat spre investiții, competitivitate și dezvoltare poate fi construit doar pe baza unei fundații fiscale solide și echitabile. Evaziunea fiscală este testul de maturitate al statului român.

Modul în care va fi gestionată în următorii ani va decide dacă economia va continua să reacționeze la crize sau va începe, în sfârșit, să le prevină.