Între iluziile lui Călin Georgescu și turiștii politici de la București. Conferința de Securitate de la Munchen

În timp ce lumea se reconfigurează violent între zidurile hotelului Bayerischer Hof, România pare să fi ales strategia absenței nemotivate, mascată sub o prezență de o irelevanță dureroasă.

Nicușor Dan a strălucit prin absență, de zici că e Donald Trump, dar a trimis olăcarii de la USR. Munchen, nimic despre București Conferința de Securitate de la Munchen, acest barometru suprem al fricilor și puterii globale, ne-a arătat anul acesta o oglindă crudă, pe care politicienii de la București refuză să o privească.

Într-o mare de oficiali, 61 de șefi de stat și de guvern, 101 miniștri și 45 de generali care desenează hărțile următorilor 50 de ani, România a fost reprezentată la nivel de “figurație”.

De miniștri al căror nume a devenit sinonim cu impostura, precum Oana Țoiu sau Radu Miruță.

Doi nimeni care gestionează domenii unde este nevoie de caractere puternice, nu de vloggeri agresivi. Contrastul dintre greutatea discuțiilor, despre supraviețuirea Europei, despre armament nuclear și inteligență artificială și categoria “ușoară” a delegației românești trimise la înaintare trădează nu doar o criză de personal, ci o lipsă acută de înțelegere a momentului istoric pe care îl traversăm. Întâlniri pe culoar pentru Țoiu Oana Țoiu se laudă pe pagina de Facebook, că pe site-ul MAE e o tăcere asurzitoare, cu prezidarea unei dezbateri pe tema ”Implicațiile războiului cu sisteme autonome, inclusiv drone”, la care se pricepe mai bine decât ministrul Apărării, Radu Miruță, că doar d-aia au rugat-o pe ea. A mai avut o întâlnire pe hol cu Mark Rutte, secretarul general al NATO, o bilaterală cu ministra de Externe a Canadei și cel al Bavariei (!) și două întâlniri lipsite de relevanță diplomatică: cu vicepreședinta Google pentru Europa și CEO al Atlantic Council.

Și cam atât. Cine ar vrea să se vadă cu un ministru de Externe care spune cu inocența nătângului: „Este o mare onoare să mă aflu aici, deși n-am nimic nou de zis”. Din 61 de șefi de stat și 100 de miniștri, s-a văzut cu nimeni... Miruță, nebăgat în seamă Radu Miruță, mândru ca un curcan îndopat înainte de Ziua Recunoștiinței, a reușit să strângă legăturile cu puternica armată din Luxemburg, printr-o întâlnire cu omoloaga. De ce? Greu de spus, dar cei 900 de militari, care sunt toată forța militară luxemburgheză, pot fi un exemplu pentru Miruță și șeful său, Ilie Bolojan.

Este cea mai mică armată din NATO, dar este ultraprofesionalizată și extrem de specializată pe anumite nișe, fiind complet integrată cu forțele vecinilor. S-a văzut și cu șefii din companiile industriale franceze și germane, că doar avem de cheltuit 21 de miliarde de euro.

Și cam atât... Este fascinant și trist să observi discrepanța uriașă dintre bula mediatică de la București și realitatea rece de la Munchen. Ne străduim să devenim irelevanți De data asta România nu a contat nici măcar prin subiectul “Călin Georgescu”.

Nimic.

Zero.

Niciun diplomat străin, niciun oficial NATO, niciun analist de top nu a întrebat, nici măcar în pauzele de cafea, despre “pericolul” sau “fenomenul” Georgescu. Această tăcere totală arată dimensiunea reală a provincialismului nostru: ne imaginăm că suntem buricul pământului, că lupta politică de la București ține trează cancelaria germană, Quai d'Orsay sau Departamentul de Stat, când, în realitate, suntem doar o notă de subsol într-un dosar prăfuit. Ignorarea totală a României la nivel înalt demonstrează că partenerii strategici au cu totul alte griji decât atitudinea unei țări care se zbate să devină cât mai rapid, irelevantă. Probleme grele la nivel european, inexistente în România Când ai războiul la graniță și Orientul Mijlociu în flăcări, nu ai timp să diseci discursurile despre apă și lumină de pe TikTok-ul românesc.

Faptul că noi consumăm energie infinită pe acest subiect, în timp ce la Munchen se discută despre cum va arăta arhitectura de securitate fără umbrela americană, arată cât de decuplați suntem de agenda reală.

Suntem captivi într-o dramoletă locală, în timp ce restul Europei se pregătește de furtună. Și mai gravă este însă prezența fizică, dar fantomatică, a reprezentanților noștri.

Să trimiți la cel mai important summit de securitate al planetei figuri precum Țoiu sau Miruță, politicieni respectabili în bula lor, dar absolut anonimi în marea ecuație a puterii, este un act de sabotaj diplomatic. Într-un loc unde se negociază la sânge, unde o strângere de mână pe coridor poate valora cât un tratat bilateral, ai nevoie de “grei”, de oameni care pot suna direct la Casa Albă sau la Elysee, nu de miniștri care fac live-uri pe Facebook și poze cu ecusoanele de acces.

Această reprezentare subțire transmite un mesaj clar partenerilor: România nu are nimic de spus, nu are nicio inițiativă și se mulțumește să stea la masa copiilor, așteptând să i se comunice deciziile. Cine este de vină Am fost acolo doar pentru a bifa prezența, pentru a umple scaunele din sală.

Lipsa de anvergură a celor trimiși arată că partidele din România, fie ele de la putere sau din opoziție, nu au cadre pregătite pentru “ligă mare”.

Politica externă a devenit un hobby, o ocazie de turism diplomatic, și nu o unealtă de supraviețuire națională. Concluzia amară a acestui summit este că România este singură nu pentru că nu are aliați, ci pentru că nu are voce.

Suntem irelevanți nu din cauza conspirațiilor mondiale, ci din cauza propriei noastre impotențe de a proiecta putere și competență. Cazul Georgescu este o fantomă care bântuie doar televizoarele noastre, iar prezența unor personaje precum Țoiu și Miruță la Munchen este dovada că nu luăm în serios niciun pericol real. Lumea se împarte din nou în sfere de influență, se trasează noi cortine de fier, iar noi suntem ocupați să ne facem selfie-uri pe marginea unui fotoliu, convinși că dacă nu vorbim despre prăpastie, ea nu există. Nu liderii prezenți la Munchen ne-au ignorat, ci liderii rămași la București și-au băgat picioarele! În ghips...