Secretul Smarandei Gheorghiu, „Maica Smara”, femeia din România care a cucerit Europa

România de secol XIX nu era un spațiu care să încurajeze mobilitatea femeilor.

Cu atât mai puțin mobilitatea „singură”, prin gări străine, hoteluri, orașe necunoscute și convenții sociale scrise de bărbați pentru bărbați. În acest peisaj apare Smaranda Gheorghiu (1857–1944), cunoscută sub pseudonimul Maica Smara, educatoare, publicistă, autoare și una dintre cele mai active figuri feminine ale epocii. În jurul ei s-au strâns, în timp, și fapte verificabile, și formule legendare.

Unele sunt bine documentate: călătoriile, participările la congrese, rolul ei în promovarea educației. Altele circulă mai mult ca „poveste bună”: inclusiv ideea că regele Oscar al II-lea al Suediei ar fi numit-o „Scriitoarea Răsăritului”. De ce era un gest rar ca o femeie să călătorească „pe cont propriu” La final de secol XIX, o femeie care călătorea mult nu era doar „curioasă”.

Era, în ochii multora, suspectă.

Practic, orice drum lung însemna negocieri cu familia, bani, recomandări, scrisori, reputație.

În acest cadru, Maica Smara a făcut un lucru simplu, dar aproape revoluționar: a transformat călătoria într-un instrument public. O biografie publicată de MonumentFor notează explicit amploarea deplasărilor ei: „A călătorit în aproape toate capitalele europene, unde a reușit să promoveze învățământul românesc”. Aceeași sursă o plasează și în rețele internaționale ale epocii, cu participări la congrese și roluri în organizații, ceea ce explică de ce aceste călătorii nu au fost simple excursii, ci deplasări cu miză culturală și educațională. Cum arăta „strategia” ei.

Călătoria ca misiune culturală O parte din mecanismul prin care Smaranda Gheorghiu a putut circula ține de statut: a fost instituitoare, apoi inspector școlar, activă în reforme și proiecte educaționale.

MonumentFor reține că a fost invitată în Belgia, la un congres internațional, unde a fost aleasă într-o structură de coordonare. Pe scurt, nu vorbim doar despre o persoană care „pleca la drum”, ci despre cineva care își construise o identitate publică și o rețea instituțională.

În biografiile contemporane, acest tip de profil explică și cum o femeie putea călători relativ autonom: cu invitații, cu programe, cu întâlniri oficiale, cu mize clare. Din aceeași zonă de surse biografice rezultă și un detaliu care spune mult despre epocă: Maica Smara își folosea și imaginea ca semn distinctiv, pentru a „purta” România în Occident.

MonumentFor notează că era „mereu costumată” în port românesc și că Nicolae Iorga ar fi caracterizat-o drept „ambasadoare a culturii românești”. Ce știm sigur despre călătoria spre Nord și „Europa mare” a începutului de secol Un episod bine documentat, repetat în mai multe materiale biografice recente, este călătoria ei spre Scandinavia și zona Capului Nord.

Un articol Basilica.ro (2026) o descrie ca pe „prima româncă ajunsă la Capul Nord” și amintește că experiența s-a transformat în volum de călătorie. Aici e importantă nuanța: asemenea deplasări au loc deja într-o perioadă în care transportul european se moderniza, iar circulația intelectualilor devenise mai frecventă.

Meritului ei nu îi scade deloc valoarea: pentru o femeie din România, să fie prezentă în circuite nordice și să publice apoi despre ele rămâne ieșit din comun. În paralel, există și portretul mai amplu din presa culturală (de exemplu Scena9), care discută identitatea Maicii Smara și felul în care a fost percepută în spațiul românesc. De ce a contat Maica Smara mai mult decât ca „poveste frumoasă” Chiar și fără această etichetă regală, Smaranda Gheorghiu are un profil care rezistă verificării.

A fost activă în educație, a publicat mult, a frecventat mediile literare, iar biografiile o plasează ca figură a modernizării școlare și a mișcării feministe.

MonumentFor notează și implicarea ei în congrese internaționale și inițiative asociate păcii și drepturilor femeilor. Într-o Românie care încă își negocia locul între tradiție și modernitate, Maica Smara a făcut ceva rar: a construit punți.

A tradus România către Europa prin prezență, discurs, port, proiecte educaționale.

Iar Europa către România prin jurnal de călătorie, prin idei și modele pe care le-a adus înapoi.