De ce România ar trebui să întărească relația cu UK, în contextul retragerii graduale a SUA din Europa

Scenariul ruperii NATO și europenizarea totală a alianței militare nord-atlantice, o chestiune de neimaginat acum câțiva ani, a devenit deja temă frecventă în dezbaterea publică de politică externă.

Planul asumat deja în interiorul NATO al Administrației Trump de a-și reduce gradual amprenta militară din Europa, ca să o reorienteze către Asia-Pacific, dar și personalitatea impredictibilă a președintelui american, pun astfel presiune pe marile puteri europene să se regrupeze, în decursul acestui an, în diverse formate multilaterale pentru a lua decizii rapide privind întărirea apărării europene.

Impredictibilitatea Statelor Unite creează deja un vid critic de leadership în cadrul arhitecturii euro-atlantice de securitate, pe care îl pot specula Rusia și China. Mai mult, un studiu RUSI, privind viitorul arhitecturii de securitate europeană, finanțat de Biroul pentru Afaceri Externe britanice, ia în calcul inclusiv avertizarea CIA, făcută publică în anul 2023, potrivit căreia anul 2027 ar putea fi o fereastră de oportunitate pentru China de a invada Taiwan.

Orice escaladare a tensiunilor în această regiune va determina rapid USA să își redirecționeze capabilitățile militare către acest teatru de operațiuni.

Anul 2026 devine astfel anul crucial al pregătirilor intense europene privind consolidarea apărării europene. În același timp, think tank-ul israelian INSS avertizează, într-o analiză publicată recent, că Israel ar trebui să trateze cu seriozitate evoluțiile din Asia Pacific și să se pregătească pentru posibilitatea unei escaladări semnificative între China și Taiwan în 2027. Iar think tank-ul american Jamestown a publicat recentă o analiză care arată că Armata Republicii Populare Chineze a lansat un nou exercițiu militar la sfârșitul lunii decembrie 2025, care a semnalat efortul Comandamentului Teatrului de Est de a menține starea de pregătire, “probabil ca răspuns la directiva lui Xi Jinping de a atinge capacitatea de a desfășura operațiuni împotriva Taiwanului până în 2027”. În acest context internațional, în care SUA asumă priorități în alte regiuni ale lumii, de la America latină la Asia-Pacific, merită analizată gândirea strategică de politică externă și de securitate a Regatului Unit, această putere fiind cel mai vechi și apropiat aliat al SUA în Europa.

Regatul Unit și-a construit de zeci de ani identitatea strategică în jurul Statelor Unite.

Fără a înțelege dacă va exista o reorientare de politică externă a UK, nici nu se poate estima rolul major pe care această putere îl va avea în trasarea priorităților apărării europene în anul 2026. Din perspectiva intereselor României, o relație de apropiere politică și diplomatică față de Executivul și Parlamentul de la Londra ar fi trebuit consolidată demult.

După cum putem observa în istoricul interacțiunilor politice de pe site-ul MAE, aceste relații politice și diplomatice directe, nu mediate în interiorul NATO, au fost, în ultimii patru ani de război în Ucraina, rare.

Este urgent ca această restanță să fie corectată, iar România să aibă un canal direct de comunicare între președinția României, condusă de Nicușor Dan și executivul londonez, condus de Keir Starmer.

În luna decembrie, președintele român s-a aflat într-o vizită în UK, unde s-a întâlnit cu regele Charles, nu însă și cu premierul Keir Starmer.

Este de notorietate faptul că regele britanic se ocupă în mod preponderent de chestiuni legate de diplomația culturală, iar deciziile legate de politica externă și de securitate revin în atribuția premierului.

Interesul britanicilor pentru regiunea Mării Negre este asumat în ultima Strategie de Securitate a UK și, cu toate acestea, publicul român nu a văzut să existe un dialog politic direct între România și Marea Britanie, așa cum se întâmplă în relația bilaterală cu Franța, în această perioadă a negocierilor pentru pace. Britanicii încep să aibă încredere mai multă în Europa decât în America Indicii privind creșterea autonomiei UK față de aliatul american s-au observat în decursul anului trecut.

Sprijinul cetățenilor britanici ca Regatul Unit să caute o relație mai strânsă cu Europa decât cu SUA a crescut semnificativ de când Trump a revenit la putere, iar Parteneriatul de securitate și apărare dintre Regatul Unit și UE a deschis calea către acorduri mai strânse în materie de apărare și securitate după Brexit. Această schimbare de percepție în rândul populației este una fără precedent în Marea Britanie: „Într-un sondaj reprezentativ la nivel național din decembrie 2024, 53% dintre britanici au declarat că ar alege Europa în detrimentul Statelor Unite ca principal aliat al Regatului Unit, dacă ar fi nevoiți să aleagă.

Doar 31% au preferat America.

Aceasta reprezintă o inversare dramatică a opiniei publice față de 1967, când situația era aproape exact opusă: 53% susțineau America și doar 33% preferau Europa într-un scenariu similar.

Deși setul de date este limitat și exclude alte momente dificile din relațiile anglo-americane (cum ar fi războiul din Irak), paralelele dintre 1967 și 2024 sunt izbitoare.

În ambele cazuri, principala amenințare pentru Marea Britanie și vecinii săi a venit din Moscova.

În timpul Războiului Rece, britanicii aveau mai multă încredere în Statele Unite decât în Europa pentru a-i proteja de Uniunea Sovietică.

Astăzi, ei au mult mai puțină încredere în Washington pentru a-i proteja împotriva agresiunii ruse”, explică experta în securitate transatlantică Emma Salisbury. Cât de dependentă este UK de politica externă americană Dilema este, prin urmare, următoarea: își va păstra UK direcția de politică externă neschimbată, de a sprijini în mod tradițional deciziile aliatului american pentru a combate amenințarea rusească, sau se va distanța de SUA, pentru că interesele celor două puteri au devenit divergente în privința viziunilor asupra Rusiei, iar Marea Britanie își va asuma un rol autonom de lider european, alături de Franța și Germania, în întărirea securității europene? Va începe Marea Britanie să adopte o politică de hedgeing, de mediere a incertitudinilor dintre SUA și Europa? Abordarea Regatului Unit în ceea ce privește marea strategie britanică, după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost adesea caracterizată ca fiind dependentă de Statele Unite, hegemonia americană reușind să dilueze profund distincția strategiei globale exclusiv britanice, așa cum ea exista în perioada Imperiului Britanic. Luptând ca aliați în numeroase războaie în secolele XX și XXI, inclusiv în Primul și Al Doilea Război Mondial, dar și în războiul împotriva terorismului din Orientul Mijlociu, termenul care descrie relația dintre cele două puteri, de pe malurile Atlanticului, a fost „relația specială”, intrat în uzul popular în urma unui discurs public al premierului Winston Churchill, din anul 1946, când a folosit prima dată această expresie. „Din 1945, Regatul Unit s-a limitat în mare măsură la rolul de punte de legătură între Washington și Bruxelles, menținând interesul Statelor Unite pentru securitatea europeană și rămânând în același timp în centrul procesului decizional occidental.

Regatul Unit și-a modelat adesea strategia globală pentru a se alinia îndeaproape cu interesele americane, participând la misiuni combinate din Orientul Mijlociu până în Balcani.

Colaborarea în domeniul intelligence dintre cele două țări sub umbrela Five Eyes este, fără îndoială, cea mai extinsă din lume.

Forța de descurajare nucleară britanică are la bază rachete americane”, explică Emma Salisbury. Regatul Unit a avut o autonomie strategică mult mai mare în secolul trecut decât se crede Pentru a înțelege cât de mult a reușit să domine hegemonia americană gândirea strategică de politică externă a Regatului Unit, William D.

James, cercetător la Centrul pentru Marea Strategie al King’s College London, a analizat, în lucrarea British Grand Strategy in the Age of American Hegemony, trei decizii strategice majore luate de Marea Britanie în trecut: amânarea „celui de-al doilea front” în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, retragerea din marile baze militare „la est de Suez” în anii 1960 și 1970 (criza Suez) și angajarea profundă în războiul condus de SUA în Irak în 2003. În fapt, James susține că Regatul Unit a dat dovadă de o autonomie strategică mult mai mare în secolul trecut decât se crede.

Britanicii au rămas activ implicați în ordinea mondială condusă de SUA, deoarece aceasta le servea interesele.

Cu toate acestea, atunci când obiectivele au fost divergente, britanicii s-au abătut de la dorințele americane, așa cum s-a întâmplat la jumătatea celui de-Al Doilea Război Mondial și în cazul retragerii din estul Suezului în anii 1960. Chiar și în contextul perioadei de hegemonie globală americană, James susține că politicienii și oficialii britanici au dovedit gândire autonomă strategică, în ciuda faptului că nu au recunoscut în mod explicit acțiunile lor ca atare.

În același timp, tot el atrage atenția că influența britanicilor în procesul decizional american de politică externă a fost una redusă. Problema de fond ar fi următoarea: nu absența gândirii strategice, ci mai degrabă calitatea acestei gândiri. În loc să se dezbată dacă Regatul Unit a avut o strategie în relația cu SUA, o întrebare mai relevantă ar fi cât de bine a performat UK în planificarea și implementarea strategică.

Cele trei studii de caz ale lui James arată că istoricul este mixt, revelând momente de claritate și coerență strategică, precum și episoade de judecată greșită și gestionare defectuoasă, susține și Emma Salisbury. James argumentează că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, marea strategie britanică a demonstrat un grad ridicat de coerență și eficacitate.

În schimb, decizia de a participa la invazia Irakului condusă de SUA în 2003 ar reprezinta un caz de gândire strategică defectuoasă.

Această decizie de a sprijini necondiționat intervenția militară ilegală în Irak (ulterior dovedindu-se că a fost luată în baza unor informații false), a fost motivată mai mult de politica de solidaritate în cadrul alianței NATO și de dorința de a menține „relația specială” anglo-americană decât de o evaluare atentă a intereselor naționale britanice. „Americanii au fost întotdeauna mai buni în a separa afecțiunea pentru britanici de interesele naționale vitale.

Parteneriatul Thatcher-Reagan este adesea considerat unul dintre momentele culminante ale relațiilor dintre Marea Britanie și SUA, dar asta nu i-a împiedicat pe americani să rămână neutri în mod public în timpul războiului din Insulele Falkland din 1982.

În anul următor, Reagan a invadat Grenada – unde monarhul britanic rămâne șeful statului – fără a informa în prealabil guvernul britanic.

Un deceniu mai târziu, administrația Clinton i-a acordat fostului lider al Sinn Fein, Gerry Adams, o viză pentru a vorbi la New York, spre nemulțumirea prim-ministrului John Major”, explică William D.

James în cartea sa. Războiul neo-imperial al USA în America latină a răcit relația de intelligence între cei doi aliați Semne că britanicii nu mai sprijină necondiționat acțiunile americane au apărut în luna noiembrie a anului trecut, când marile site-uri de presă britanice au publicat știrea potrivit căreia Regatul Unit a încetat să mai împărtășească informații secrete cu Statele Unite despre bărcile suspectate de trafic de droguri în Caraibe.

Surse au declarat presei că oficialii britanici au luat această măsură pentru a proteja Regatul Unit de răspunderea penală pentru acte pe care le consideră în afara limitelor dreptului internațional. Armata americană a distrus 20 de bărci și a ucis 76 de persoane de la începutul lunii septembrie, în cadrul campaniei administrației Trump împotriva presupusului trafic de droguri.

În timp ce Casa Albă susține că atacurile au fost legale, oficialii britanici nu au încredere în această evaluare. Schimbul în materie de informații secrete între Statele Unite și Regatul Unit reprezintă un capitol special în relația specială dintre cei doi aliați, chiar și în interiorul comunității de informații Five Eyes, formată de cele două state după Al Doilea Război Mondial și care mai include în prezent Australia, Canada și Noua Zeelandă. Tot în luna noiembrie, Financial Times a dezvăluit că consilierul britanic pentru securitate, Jonathan Powell, a încercat să deschidă un canal secret către Kremlin, deoarece Marea Britanie și aliații săi europeni se temeau că administrația președintelui american Donald Trump ar putea ignora interesele lor în ceea ce privește Ucraina. Punctul de inflexiune a apărut însă săptămâna trecută, când, după reacțiile amenințătoare ale președintelui american că ar dori ca SUA să anexeze Groenlanda, un teritoriu ce aparține unui stat membru fondator NATO, premierul britanic s-a poziționat ferm împotriva Casei Albe și s-a solidarizat cu statele europene care au descurajat intenția lui Donald Trump. „Prim-ministrul Keir Starmer a încercat până acum să evite să facă o alegere binară.

El a subliniat importanța atât a legăturilor transatlantice, cât și a unui angajament mai profund cu Europa, fără a căuta să desființeze legăturile care unesc Londra și Washingtonul și fără a se concentra exclusiv pe aliații continentali ai Marii Britanii.

Strategic Defence Review 2025 reflectă și acest lucru.

Dar ideea că Regatul Unit poate avea ambele în egală măsură începe să pară o iluzie.

Presiunea de a alege devine structurală, mai degrabă decât ipotetică.

În evaluarea acestei alegeri, caracterizarea Regatului Unit ca fiind doar un subordonat sau un satelit al Statelor Unite nu este doar inexactă, ci și problematică din punct de vedere politic, deoarece riscă să absolve responsabilitatea factorilor de decizie britanici pentru judecățile strategice.

În realitate, alinierea intereselor strategice majore ale Marii Britanii și ale Statelor Unite nu a reflectat supunerea, ci obiective comune — dar aceste obiective comune mai există?”, se întreba încă din luna august Emma Salisbury. Distanțarea britanicilor de SUA- cel puțin în următorii trei ani ai ultimului mandat al lui Trump – va presa astfel leadershipul politic de la Londra să își crească influența în Europa, cu atât mai mult cu cât UK prezintă și o altă vulnerabilitate, și anume, nu mai face parte din UE.

Acest lucru le îngreunează britanicilor – cel puțin la nivel birocratic – accesul nemijlocit a dezvoltarea industriei europene de armament. În ciuda provocările aduse de Casa Albă, britanicii consideră că NATO rămâne, de departe, cea mai bună modalitate pentru statele europene de a-și organiza securitatea.

Ei sunt primii interesați ca NATO să nu se dezintegreze.

Cel mai mare atu al NATO este structura sa de comandă integrată. „În plus, dispune de planuri regionale de apărare extrapolate din planurile naționale de apărare – de la Grupul de planificare nucleară are acorduri de partajare nucleară pentru avioane cu dublă capacitate – și beneficiază de comunicații sigure.

Statele europene trebuie să se asigure că pot opera în mod optim în cadrul NATO, chiar dacă SUA sunt angajate în alte părți.

Ca urmare a Strategiei de securitate națională a SUA, oficialii americani au stabilit anul 2027 ca termen limită pentru ca Europa să furnizeze majoritatea capacităților de apărare convenționale ale NATO, iar SUA ar putea să se retragă din unele procese de planificare ale NATO, dacă nu se înregistrează progrese.

Prin urmare, pentru ca europenii să salveze NATO și să continue să se bucure de protecția sa, alianța trebuie consolidată rapid”, explică studiul RUSI dedicat viitorului arhitecturii de securitate europeană. În scenariul pesimist în care Casa Albă ar anexa ilegal Groenlanda, NATO va trece printr-un cutremur politic, însă ruptura de SUA nu va duce automat la dispariția alianței militare, ci la europenizarea totală a ei. În această lupă de interpretare ar fi fi înțeleasă și recomandarea RUSI potrivit căreia Europa ar trebui să consolideze regionalizarea în cadrul NATO: „Conceptul de regionalizare în cadrul a cinci grupuri de planificare regională a fost esențial pentru primul concept strategic al NATO din 1950.

Cu toate acestea, NATO-ul modern a optat pentru o abordare „la 360 de grade” a securității din motive politice, abordare care a fost adoptată oficial la summitul de la Varșovia din 2016 și care este asigurată de puterea politico-militară a SUA.

Cu toate acestea, având în vedere că SUA urmărește în prezent alte priorități în materie de apărare, statele europene vor fi preocupate de propriile capacități de descurajare și apărare.

Prin urmare, în loc să se organizeze pentru întreaga apărare și descurajare a zonei euro-atlantice, statele europene ar trebui să „își asume” planurile regionale ca principiu organizatoric, făcând provocarea globală mult mai ușor de gestionat.

Forța expediționară comună condusă de Regatul Unit demonstrează deja această capacitate într-o mare măsură, dar Regatul Unit ar trebui să încerce să-și formalizeze rolul în cadrul planului regional nordic al NATO și să ofere un model excelent care să fie replicat în toată Europa”. UK reprezintă o putere nucleară, iar capabilitățile sale militare depășesc cu mult pe cele ale Germaniei, care abia a început să recupereze, după ce a renunțat la politica de dezarmare ce a caracterizat gândirea de politică externă germană după înfrângerea Germaniei naziste.

Re-înarmarea Germaniei este o temă electorală sensibilă, întrucât este exploatată de facțiunea de extremă dreaptă AfD, care simpatizează cu Rusia.

Mai mult, Germania are un istoric de politică externă față de Rusia mult diferit față de cel britanic.

Acesta este și motivul pentru care UK și Franța sunt puterile europene care conduc deciziile în Europa privind susținerea Ucrainei, inclusiv posibilitatea trimiterii de trupe pe teritoriul ucrainean. Statele Unite au sisteme de apărare antirachetă pe flancul estic al NATO, în Polonia și România.

Un studiu CSIS avansează ideea că aceste sisteme, împreună cu capacitățile lor de radar și de interceptare, ar putea fi relocate în Indo-Pacific pentru a proteja Taiwanul și alți aliați regionali.

Or cine ar putea reprezenta interesele României în privința viitorului bazei de la Deveselu, la nivelul cel mai înalt de negociere politică, în cadrul NATO, dacă nu UK? Comunicarea politică directă între București și Londra devine astfel una dintre cele mai importante priorități de politică externă a României, iar Cotroceniul, Parlamentul României, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Apărării ar trebui să gândească urgent o strategie și să ia măsuri pentru încălzirea relațiilor politice dintre cele două state.