Istoria aparatului care a revoluționat industria cinematografiei. În România anilor '80 costa o avere

Inventată în 1956, tehnologia care a dus la apariția videocasetofonului (VCR) și-a încheiat de mult timp existența.

Însă, în peste 70 de ani de existență, VCR-ul a revoluționat industria cinematografică, a schimbat obiceiurile de vizionare a programelor televizate, a declanșat primele „războaie ale formatelor” și a ridicat noi întrebări legate de drepturile de autor. Piața a cerut un astfel de aprat, necesar mai întâi televiziunilor Atunci când televiziunea a apărut pentru prima dată în anii 1950, singurul mijloc de păstrare a înregistrărilor video era prin kinescop, un proces în care o cameră specială de filmare fotografia un monitor de televiziune.

Filmul kinescop avea nevoie de ore întregi pentru a fi developat și avea o calitate slabă a transmisiilor. Așadar, majoritatea rețelelor de televiziune realizau transmisii live direct din studio.

Dar în țările cu mai multe fusuri orare, transmisiile live erau o problemă.

În Statele Unite, de exemplu, știrile de la ora 18:00 difuzate în New York, dacă erau transmise în direct, ar fi fost difuzate la ora 15:00, ora Pacificului, în Los Angeles.

Singurele soluții erau repetarea transmisiunii în direct, trei ore mai târziu pentru Los Angeles sau developarea filmului kinescop al primei transmisiuni și difuzarea lui în grabă, la timp.

Era nevoie urgentă de o nouă tehnologie de înregistrare. Marile companii electronice ale vremii s-au grăbit să dezvolte tehnologia, lucrând la aparate de înregistrare care foloseau bandă magnetică.

Ampex Corporation, însă, lucrând în secret, și-a bazat cercetările pe un design cu cap rotativ, care fusese brevetat de un inventator italian în 1938 pentru utilizarea în înregistrări audio. Tehnologia care s-a născut greu După mai multe încercări eșuate și după ce a abandonat complet proiectul la un moment dat, Ampex a lansat primul aparat video cu bandă magnetică din lume, VRX-1000, în aprilie 1956.

Acesta a făcut senzație.

Dar, cu un preț de 50.000 de dolari (echivalentul a aproximativ 325.000 de dolari în prezent), capete rotative scumpe care trebuiau schimbate la câteva sute de ore și necesitatea unui operator cu înalte calificări, era departe de a fi un produs de larg consum. Chiar și așa, comenzile de la rețelele de televiziune au început să curgă.

CBS a fost prima care a utilizat noua tehnologie, difuzând emisiunea Douglas Edwards and the News pe 30 noiembrie 1956, din New York, apoi redifuzând emisiunea din studiourile sale din Hollywood câteva ore mai târziu.

Din acea zi, Edwards nu a mai fost nevoit să repete o emisiune, iar televiziunea s-a schimbat pentru totdeauna. Celelalte companii au abandonat cercetările și au urmat exemplul Ampex.

RCA a pus la comun brevetele cu cele ale Ampex și a obținut licența pentru tehnologia Ampex.

Noul obiectiv era dezvoltarea unui aparat video pentru uz casnic.

Acesta trebuia să fie solid, ieftin și ușor de utilizat. Sony a lansat primul model pentru uz casnic în 1964, urmat de Ampex și RCA în 1965.

Deși aceste aparate, precum și cele care au urmat în următorii 10-15 ani, erau mult mai ieftine decât VRX-1000, ele rămâneau în continuare inaccesibile pentru consumatorul mediu și erau cumpărate în principal de clienți înstăriți, companii și școli. S-a lăsat cu procese grele Însă industria electronicelor de larg consum a simțit primele semne ale revoluției VCR și toată lumea voia să ia parte.

S-au investit averi în cercetare și dezvoltare. Concurența dintre companii a dus la lansarea a trei formate VCR diferite, incompatibile între ele: Betamax de la Sony în 1975, VHS de la JVC în 1976 și Philips V2000 în 1978.

Două dintre acestea s-au confruntat în anii 1980 în ceea ce a devenit cunoscut drept primul război al formatelor. Producătorii de filme începeau însă să fie extrem de neliniștiți.

Videocasetele aveau să dea peste cap industria cinematografică.

Televiziunea le furase deja o mare parte din piață, iar ei vedeau în videocasetele o nouă amenințare majoră.

Drepturile de autor, susțineau ei, erau în pericol.

Oare simpla înregistrare a unei emisiuni de televiziune nu constituia o încălcare a drepturilor de autor ale proprietarului asupra reproducerii? Studiourile au dus problema în instanță.

În 1976, la un an după lansarea videorecorderului Betamax de către Sony, Universal City Studios și Walt Disney Company au dat în judecată Sony, cerând confiscarea videorecorderului, pentru că ar fi un instrument de piraterie. Prima decizie judecătorească din 1979 a fost potrivnică studiourilor.

Judecătorii au decis că utilizarea videorecorderului pentru înregistrări necomerciale era legală.

Studiourile au făcut apel și decizia a fost anulată în 1981.

Sony a dus apoi cazul în fața Curții Supreme a Statelor Unite. În România, videorecorderul era o raritate Într-o hotărâre istorică din 1984, Curtea Supremă a decis că înregistrarea acasă a programelor de televiziune pentru vizionare ulterioară constituie „utilizare loială”.

Un factor important în raționamentul Curții a fost faptul că „decalarea în timp” – adică înregistrarea unui program pentru a-l viziona la un moment ulterior – nu reprezenta un prejudiciu substanțial pentru titularul dreptului de autor și nici nu diminua piața pentru produs. Până atunci, videorecorderul devenise un produs de larg consum, iar, contrar temerilor lor, studiourile de film s-au trezit beneficiarii principali ai acestei tehnologii, deoarece vânzarea și închirierea de casete video cu filme au început să genereze noi surse de venituri uriașe.

Numai în 1986, veniturile din vânzarea de casete video au adus Disney un profit net de peste 100 de milioane de dolari, conform wipo.int. În anii '80, un video era o raritate în România.

Și era prețuit la suma colosală de 50.000 - 60.000 de lei.

Puțini își permiteau un asemenea obiect de lux, care intra în țară doar prin contrabanda ocazională din Vest.

Era marele produs pe care îl aduceau sportivii care făceau deplasări în străinătate.

Românii întreprinzători organizau mici cinematografe acasă, contra cost.