3 ianuarie 1990. Primul reportaj din casa lui Nicolae Ceaușescu. Incursiune în „Peștera lui Ali-Baba” din Primăverii

3 ianuarie 1990.

La doar zece zile de la execuția cuplului dictatorial, România lunii ianuarie 1990 se afla într-o stare de „istorie lichidă”.

Instituțiile vechi se prăbușeau, iar cele noi se nășteau în zgomotul străzii și în fumul țigărilor fumate în birourile proaspăt eliberate de sub spectrul Partidului Comunist Român. Ziua de 3 ianuarie 1990 rămâne în analele tranziției ca un moment de cotitură, o zi în care s-au definit două forțe ce aveau să marcheze deceniile următoare: puterea politică pragmatică și spiritul critic al intelectualității. Paradoxul Frontului: „Nu suntem partid, dar candidăm” Una dintre cele mai importante știri ale zilei venea de la sediul Frontului Salvării Naționale (F.S.N.).

Într-o mișcare strategică ce avea să genereze controverse aprinse în săptămânile ce au urmat, Frontul aducea la cunoștința opiniei publice o poziție oficială plină de nuanțe semantice: se afirma clar că FSN „nu este și nu va fi un partid politic”.

O minciună fondatoare! Această declarație încerca să liniștească spiritele unei populații alergice la ideea de „partid unic”.

Totuși, ulterior, Frontul se va prezenta la primele alegeri libere ca o „organizație politică”.

Această distincție fină între partid și organizație ascundea, de fapt, intenția liderilor FSN de a capitaliza prestigiul Revoluției. Argumentul era că Frontul reunea „personalități și grupuri care s-au pronunțat cu demnitate și curaj împotriva tiraniei totalitare”.

Această ambiguitate asumată pe 3 ianuarie a pus bazele conflictelor politice majore din primăvara anului 1990, prefigurând transformarea FSN într-o forță electorală greu de învins. Primul reportaj din reședința lui Nicolae Ceaușescu Un reportaj publicat de Octavian Andronic în Libertatea, care astăzi poate stârni zâmbetul multora, la aceea vreme îți ridica părul pe mână.

Îl voi rezuma, păstrând tonul vremurilor. Pășind pragul ultimei redute a totalitarismului de tip african,ziaristul era lovit de la bun început un amestec grețos de opulență și paranoia, ascuns sub masca unei „căsuțe date de la stat”.

Pe bulevardul Primăverii, unde brazii și pinii camuflează reședința tiranilor, realitatea celor mulți, frigul, foamea și bezna, pare să nu fi existat niciodată. Într-un hol imens, unde geamul incasabil poartă acum scrijelit strigătul de libertate „Victorie!”, te întâmpină o dezordine precipitată: reviste străine de modă și săptămânale politice de neatins pentru muritorii de rând, împrăștiate printre bibelouri scumpe.

Aici, timpul s-a oprit pentru „tovarăși” într-un microclimat artificial de 26 de grade Celsius, asigurat de kilometri de rezistențe electrice ascunse în pereți, în timp ce restul țării îngheța la lumina lumânării. Pătrundem apoi în biroul „filosofului”, o încăpere ce sfidează orice logică a bunului simț, unde pereții îmbrăcați în esențe rare de lemn încadrează o adevărată orgie aurită.

Totul strălucește de metal prețios: de la vaze cu flori de aur și fructiere masive, până la efigii care multiplică obsesiv chipul dictatorului ca într-un joc de oglinzi paralele. WC de aur al soților Ceaușescu, un mit Chiar și suportul de hârtie igienică franțuzească, desigur, este din aur, un detaliu de o vulgaritate ce trădează complexele de mărire ale analfabetei de renume mondial. (n.a. ulterior s-a aflat că erau din alamă sau bronz suflat cu aur). În bibliotecă, operele „titanului” stau lângă tablouri de Grigorescu și Luchian furate cu japca din muzee, într-un amestec de rafinament furat și prost gust monumental, unde piesele de șah din argint bătute cu diamante par să fi așteptat mutări politice calculate până în anul 2010. (n.a. piesele de artă din patrimoniul național erau din fondul de protocol al statului sau erau cadouri diplomatice oficiale) Descoperirea finală, buncărul antiatomic sub indicativul „0150”, dezvăluie adevărata dimensiune a fricii în care trăiau „aleșii”.

Acest spațiu ermetic, dotat cu legături telefonice speciale și capacitatea de a întrerupe emisia TV, era destinat să asigure supraviețuirea a 80 de persoane în condiții de lux, cu fotolii tapițate în piele de Cordoba, în timp ce paznicii lor mâncau salamul adus de acasă, ascunși după copaci ca să nu deranjeze vederea suveranilor roșii. În cămările pline de unt, miere și băuturi fine, lipsește doar zahărul, singurul produs „raționalizat” de zece ani pe care ei nu îl consumau din motive de dietă. Reportajul se încheie cu o concluzie amară, dar necesară: acest depozit de megalomanie delirantă trebuie să rămână un memento etern, un muzeu al prăpastiei dintre un popor martirizat și un cuplu orbit de o monstruoasă sete de putere. Reconstrucția instituțională În aceeași zi, mecanismele statului de drept începeau să fie asamblate prin decrete ale Consiliului Frontului Salvării Naționale (C.F.S.N.).

Prin Decretul nr. 15, s-au făcut primele numiri majore în sistemul judiciar, o mișcare esențială pentru a scoate țara din zodia „tribunalelor excepționale”. Teofil Pop a fost numit Ministru al Justiției, în timp ce Teodor Vasiliu a preluat funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție. Aceste numiri marcau începutul unei lungi și anevoioase tranziții a justiției române către independență.

Într-un moment în care setea de dreptate a populației era uriașă, reorganizarea instanțelor de vârf era un semnal că ordinea legală trebuie restabilită, chiar dacă mulți dintre noii demnitari făcuseră parte, sub o formă sau alta, din vechiul aparat administrativ. Nașterea GDS În timp ce structurile de putere se așezau la Palatul Victoria, la etajul întâi al Hotelului Intercontinental se scria o altă filă de istorie.

Într-un cadru plin de jurnaliști străini, se constituia Grupul de Dialog Social (G.D.S.).

Mesajul GDS era radical diferit de cel al FSN: grupul se declara independent și nesubordonat niciunei grupări politice.

Ei nu vizau „centrul de putere”, ci „centrul de influență morală”. Componența grupului era o veritabilă listă a intelectualității românești care refuzase compromisul total cu regimul Ceaușescu: Mircea Dinescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Stelian Tănase, Alexandru Paleologu, Doina Cornea, Laszlo Tökes și Ion Caramitru, alături de alți erudiți precum Sorin Vieru sau Thomas Kleininger. Într-o Românie debusolată, GDS își asuma rolul de „conștiință lucidă”, propunând soluții pentru pluralism, sindicate libere, separarea puterilor în stat și drepturile omului.

Anunțul editării unei publicații bilunare (viitoarea revistă „22”) și strângerea de mărturii despre Revoluție demonstrau dorința acestei elite de a nu lăsa memoria zilelor de foc să fie confiscată de interese politice imediate. Primele personalități sosite în România Dincolo de granițele țării, imaginea României atingea cote de prestigiu neîntâlnite.

Camil Petrescu, fiul marelui scriitor, revenit din New York după două decenii de exil, oferea pe 3 ianuarie o mărturie despre cum fusese percepută Revoluția peste Ocean. Acesta povestea cum, în primele zile ale insurecției, cuvântul ROMÂNIA domina frontispiciile marilor ziare americane, de la New York Times la New York Post.

Schimbarea de paradigmă a fost brutală: dacă la începutul lunii decembrie presa americană era concentrată pe evenimentele din Panama, căderea lui Ceaușescu a mutat reflectorul mondial asupra Bucureștiului. „În avion, când s-a aflat că sunt români la bord, lumea a aplaudat și ni s-a trimis șampanie”, mărturisea Petrescu, subliniind solidaritatea fantastică a comunității internaționale.

Această solidaritate nu era doar simbolică. La New York, români precum Eugen Mihăescu organizau proteste și strângeau fonduri.

Diaspora românească, unită prin durere și speranță în fața sediului O.N.U. sau a ambasadei, forța atenția marilor puteri către drama de la București.

Era momentul în care prestigul poporului român „crescut fantastic” deschidea ușile către ajutoare economice de substanță și recunoaștere diplomatică. Protestele din New York Camil Petrescu: “Ultimul miting al lui Ceaușescu s-a transmis in direct.

Il urmăream toți românii de acolo pentru că aflaserăm că la Timișoara s-a tras și vă imaginați ce interesați eram.

Presa americană nu a acordat mare atenție Timișoarei.

Pe primul plan erau evenimentele din Panama.

Noi, toți românii, ne-am strâns in fața ambasadei.

Am obținut de la poliție permisiunea de a face o demonstrație în fiecare zi între orele 18—19,30.

La început eram circa 500 de manifestanți, pînă la urmă ne-am făcut 1.000.

Ni s-au alăturat și albanezii, care sperau ca și la ei în țară să se întîmple ceva asemănător. Noi am sperat că ambasada română va da o declarație de protest împotriva lui Ceaușescu și asta îi va sprijini moral pe cei din țară.

Ei nu au făcut asta și pentru a ne împrăștia au chemat pompierii aununțând un incendiu.

Împreună cu Dan Lecca, Eugen Mihăescu și Radu Oteteleșanu am făcut un protest la O.N.U.

Am hotărît că noi de la atâția kilometri distanță trebuie să facem cât mai mult scandal pentru a atrage atenția presei.

Ne-am decis să intrăm la ambasadă și să ne prindem cu cătușe de calorifere.

Bogdan Donca a dat un interviu pentru televiziunea japoneză, reprodus pe larg în toată lumea, în care susținea că fiecare român ar trebui să smulgă o bucățică din Ceaușescu, cum au făcut nemții cu cărămizile din zidul Berlinului”. Moștenirea unei zile de ianuarie Privind înapoi, ziua de 3 ianuarie 1990 a fost un microcosmos al întregii tranziții românești. Pe de o parte, am văzut nașterea unei puteri politice care își căuta legitimitatea prin ambivalență (F.S.N.), iar pe de altă parte, am asistat la cristalizarea unei opoziții intelectuale (G.D.S.) care a înțeles că democrația nu înseamnă doar vot, ci și dialog social, ecologie și libertăți civile. Sau cel puțin asta declarau ambele la înființare...