Erupțiile unor vulcani submarini ar putea fi ecouri ale destrămării supercontinentelor

Erupțiile unor vulcani din oceane ar putea reprezenta manifestări întârziate ale proceselor care au însoțit ruperea supercontinentelor, sugerează un nou studiu citat de Live Science.

Potrivit cercetătorilor, aceste erupții pot apărea chiar și la zeci de milioane de ani după rearanjările majore din manta. O echipă internațională de geologi susține că ruptura continentelor generează instabilități pe termen lung în manta, care continuă să erodeze baza continentală.

Acest proces poate desprinde fragmente de crustă și le poate transporta în adânc, alimentând vulcanii submarini cu magme neobișnuite.

Acest mecanism ar putea explica formarea unor structuri izolate din ocean, precum lanțul muntos din Oceanul Indian.

Una dintre ridicările sale, Insula Crăciunului, iese deasupra nivelului mării. Thomas Gernon, profesor de geologie la Universitatea din Southampton și autor principal al studiului, afirmă că echipa sa a identificat „un mecanism complet nou” prin care se modifică și compoziția mantalei. Magma Insulei Crăciunului și a altor vulcani submarini similari are un compus mineralogic neobișnuit, mai apropiat de crusta oceanică decât de cea continentală.

O teorie anterioară sugera că aceste vulcani ar fi reciclat fragmente de crustă oceanică scufundate anterior în manta, împreună cu sedimentele aduse de pe continente. Noul studiu propune însă altceva: că vulcanii sunt alimentați de fragmente de crustă continentală de vârste și origini diferite, mobilizate după separarea supercontinentelor. Cercetătorii au analizat roci provenite din Wharton Ridge, un lanț muntos submarin ce se extinde din largul Namibiei.

Ei au observat că magma erupțiilor timpurii avea compoziție continentală, care a evoluat treptat către una specific oceanică. Modelările realizate de echipă arată că, după ruperea unui supercontinent, unde convective din manta pot avansa spre interiorul plăcii, desprinzând porțiuni de crustă continentală.

Acestea sunt transportate în manta timp de câteva milioane de ani, revenind apoi la suprafață abia după 5–15 milioane de ani.

Procesul poate acumula în manta material continental timp de zeci de milioane de ani, atingând un maxim aproximativ la 50 de milioane de ani după fragmentarea continentelor. Pentru a testa ipoteza, oamenii de știință au analizat și probe de pe Insula Crăciunului.

Rezultatele au arătat un tipar care corespunde modelărilor: aproximativ acum 116 milioane de ani, la circa 10 milioane de ani după separarea Indiei de masele continentale ce vor deveni Antarctica și Australia, vulcanii din zonă au început să erupă.

Magma era bogată în minerale asociate crustei continentale, cu un vârf al acestui fenomen între 40 și 60 de milioane de ani după rupere, urmat ulterior de o diminuare graduală și de o compoziție mai apropiată de cea oceanică. Într-un caz separat, cercetătorii au raportat recent că un vulcan din sudul Iranului — considerat inactiv de aproximativ 710.000 de ani — a dat semne de activitate.

Zona de lângă vârful vulcanului Taftan s-a ridicat cu aproximativ 9 centimetri între iulie 2023 și mai 2024, iar procesul continuă, sugerând acumularea presiunii gazelor în subteran.