Descoperire misterioasă a NASA, acolo unde niciun om nu a ajuns vreodată: ”Zidul de foc” de 50.000 de grade C VIDEO

Sondele Voyager ale Agenției spațiale americane NASA au fost realizate pentru a se aventura mai departe decât orice alt obiect creat de omenire.

O descoperire misterioasă a fost făcută de nava Voyager 1 care a dat de un ”zid de foc” la marginea Sistemului Solar, acolo unde niciun om nu a ajuns vreodată.

Temperatura de la această barieră galactică este conform unui studiu al NASA între 30.000 și 50.000 de grade Kelvin (29.729 grade C – 49.726 grade C). Cu toate că zona este mai degrabă un infern decât o regiune a universului de cercetat, totuși sonda spațială Voyager 1 a NASA, lansată de pe Pământ pe 5 septembrie 1977, nu s-a topit și nici nu a fost avariată, potrivit Daily Galaxy. Granița arzătoare dintre vântul solar și spațiul interstelar a fost descoperită inițial de sonda Voyager 1.

La marginea vecinătății noastre cosmice, Voyager 1 și 2 au întâlnit ceea ce oamenii de știință au numit poetic un „zid de foc” - o graniță energetică unde influența solară întâlnește mediul interstelar. Temperaturile de aici, conform celui mai recent studiu al NASA, se ridică între 30.000 și 50.000 Kelvin (49.726 grade C).

Totuși, în ciuda acestei etichete de infern, regiunea este atât de rară încât sonda spațială nu a riscat niciodată să ardă.

În schimb, au înregistrat energia cinetică a particulelor încărcate care se mișcă la viteze imense în spațiul aproape gol. NASA explică: „Soarele trimite un flux constant de particule încărcate numit vânt solar, care în cele din urmă trece pe lângă toate planetele până la o distanță de aproximativ trei ori mai mare decât Pluto, înainte de a fi împiedicat de mediul interstelar. Aceasta formează o bulă gigantică în jurul Soarelui și al planetelor sale, cunoscută sub numele de heliosferă.” În interiorul acestei vaste bule se află tărâmul pe care îl numim acasă - domeniul în care domină influența magnetică și a particulelor Soarelui.

Dincolo de el începe adevăratul spațiu interstelar. Când sondele Voyager au străpuns această barieră dinamică, au ajutat oamenii de știință să definească heliopauza, punctul de tranziție în care forțele solare și interstelare ating echilibrul. „Granița dintre vântul solar și vântul interstelar este heliopauza, unde presiunea celor două vânturi este în echilibru.

Acest echilibru al presiunii face ca vântul solar să se întoarcă și să curgă pe coada heliosferei”, spune NASA. „Pe măsură ce heliosfera străbate spațiul interstelar, se formează un arc de șoc, similar cu ceea ce se formează atunci când o navă străbate oceanul.” De aproape 50 de ani, sondele Voyager zboară în univers Acest „arc de șoc” cosmic nu marchează doar sfârșitul influenței directe a Soarelui, ci și începutul unui mediu complet nou - unul plin de câmpuri magnetice și particule modelate de alte stele. Întâlnirile navelor Voyager cu heliopauza au avut loc la distanțe diferite de Soare - un indiciu că limita în sine nu este fixă.

Poziția sa se schimbă în funcție de activitatea magnetică a Soarelui.

În perioadele active, heliosfera se extinde; în perioadele mai liniștite, se contractă.

Acest ritm viu, respirativ, este una dintre cele mai fascinante dinamici descoperite de misiuni. După cum a explicat NASA, „Oamenii de știință se așteptau ca marginea heliosferei, numită heliopauză, să se poată mișca pe măsură ce activitatea Soarelui se schimbă, cam ca un plămân care se extinde și se contractă odată cu respirația.

Acest lucru a fost în concordanță cu faptul că cele două sonde au întâlnit heliopauza la distanțe diferite de Soare.” Această descoperire oferă astrofizicienilor o imagine mai clară asupra modului în care Soarele interacționează cu galaxia dincolo de aceasta.

De asemenea, oferă o perspectivă fără precedent asupra mediului interstelar, ajutând oamenii de știință să înțeleagă cum se comportă razele cosmice, câmpurile magnetice și particulele încărcate chiar în afara influenței sistemului nostru solar. Lansate în 1977, Voyager 1 și Voyager 2 au fost inițial concepute pentru a explora planetele exterioare.

Cu toate acestea, rezistența lor a depășit cu mult așteptările.

Aproape 50 de ani mai târziu, ambele sonde încă transmit date neprețuite de la miliarde de kilometri distanță, mult dincolo de raza de acțiune a oricărei alte nave spațiale. „Zidul de foc” pe care l-au traversat nu este un obstacol, ci o revelație - o privire asupra marginii turbulente unde dominația Soarelui nostru se estompează și începe vastul necunoscut.

Călătoria lor continuă să ne amintească cât de subțire este linia dintre familiar și sălbăticia cosmică.