Cum trăiesc copiii României fără internet, fără școală și fără șanse. Inegalitatea educațională, explicată cu date

În România anului 2025, sute de mii de copii trăiesc în comunități fără internet stabil, fără profesori calificați, fără acces real la educație.

Un copil din trei din mediul rural abandonează școala înainte de finalizarea studiilor, potrivit datelor analizate de experți ai Băncii Mondiale. Aproape jumătate dintre elevii de gimnaziu de la sat spun deja că nu vor merge la liceu, arată World Vision.

În același timp, UNICEF avertizează că sărăcia copiilor rămâne critică în zonele rurale. România educației cu două viteze România nu mai are o singură școală.

Are două sisteme, paralele. Primul este cel urban: școli renovate din PNRR, laboratoare IT, internet rapid, profesori titulari cu grad didactic mare, pregătire pentru bacalaureat și facultate. Al doilea este cel rural: școli fără conexiune stabilă la internet, profesori schimbați de la un semestru la altul, copii care lipsesc săptămâni întregi pentru că „nu e autobuz”, sate în care clasa a VIII-a e, de fapt, finalul. Acest decalaj nu mai e doar percepție.

Este măsurat. Datele Băncii Mondiale arată că România are una dintre cele mai mari diferențe educaționale dintre urban și rural din Uniunea Europeană.

În timp ce media europeană a abandonului școlar în zonele rurale este 9,9%, în România rata urcă la 27,5%.

Asta înseamnă aproape unul din trei copii de la sat.

În Polonia, rata rurală este 3,4%.

Diferența nu e mică, este prăpastie. World Vision confirmă același fenomen în teren: în majoritatea comunităților rurale vulnerabile, unul din trei copii nu mai e în sistemul școlar complet, deja înainte de 16 ani.

Copiii dispar pur și simplu din catalog. UNICEF avertizează că riscul major este circular: sărăcia produce abandon școlar, iar abandonul școlar menține sărăcia în comunitate pe termen lung.

România păstrează printre cele mai ridicate niveluri de sărăcie infantilă din UE, mai ales în rural.

Datele UNICEF pot fi verificate pe open.unicef.org Fără internet în 2025: când „nu am semnal” înseamnă „nu am dreptul la educație” Accesul la internet, în 2025, nu mai e lux.

E infrastructură educațională de bază. În mediul rural românesc, această infrastructură încă lipsește. World Vision a documentat că, în comunitățile rurale sărace, 40% dintre elevi nu au putut participa la ore online atunci când școala s-a mutat în digital.

Motivele: lipsa dispozitivului, lipsa conexiunii sau lipsa unui adult care să-i supravegheze.

Pentru acești copii, pauza nu a fost de câteva zile.

A fost de luni întregi.

Au pierdut echivalentul a peste 24 de săptămâni de școală. Situația nu s-a „rezolvat” după pandemie.

În multe sate, și astăzi, lecțiile suplimentare, temele, comunicarea cu dirigintele, anunțurile despre examene circulă pe WhatsApp sau pe platforme digitale.

Elevii fără internet rămân automat pe dinafară. UNICEF și ITU au atras atenția la nivel global că două treimi dintre copiii de vârstă școlară din lume – 1,3 miliarde de copii între 3 și 17 ani – nu aveau, la nivel de gospodărie, conexiune la internet acasă.

Raportul avertiza că lipsa accesului digital nu este doar o problemă tehnică, ci „o nouă formă de excludere educațională”. România se înscrie exact în această logică.

Acolo unde copiii nu au internet acasă, de obicei nu au nici transport școlar sigur, nici profesori stabili, nici sprijin educațional remedial. Asta înseamnă că „fără internet” nu înseamnă doar „nu fac teme pe platformă”.

Înseamnă „nu exist în sistemul școlar modern”. „Nu merg mai departe la liceu”.

Copiii care se opresc la 14 ani În ianuarie 2025, World Vision a publicat un rezultat îngrijorător: aproape jumătate dintre elevii de gimnaziu din mediul rural – patru din zece – spun deschis că nu vor să meargă la liceu.

Nu că „nu pot”, ci că „nu vor să continue”. Întrebarea este: de ce? Răspunsurile colectate de organizație arată trei blocaje recurente: Costul.

Liceul e, de regulă, în oraș.

Acolo ai nevoie de abonament la navetă sau de chirie/cămin.

Pentru familii care deja luptă să asigure mâncare zilnică, asta e imposibil.

World Vision notează că programe precum „Pâine și Mâine” și bursele sociale adresează mâncarea de azi, dar nu rezolvă costul mobilității educaționale după clasa a VIII-a. Lipsa de modele și de informație.

În multe sate, primul adult cu diplomă de liceu e profesorul venit din altă parte.

Nu există „poveste de succes” locală pe care copilul s-o poată copia.

Elevii nu văd liceul ca pas normal, ci ca o ieșire la necunoscut. Decuplarea afectivă de școală.

Dacă ai avut ani întregi în care profesorii s-au schimbat, orele s-au ținut „când s-a putut”, ai făcut teme din xerox-uri aduse de o voluntară, nu dezvolți atașament față de școală.

Dezvolți supraviețuire fără școală. Consecința este directă: România intră într-un scenariu în care educația post-gimnazială devine privilegiu urban, nu drept general.

Iar asta, cum avertizează constant Banca Mondială, „produce decalaje de productivitate care se vor vedea în PIB peste 10-15 ani, sub forma muncii necalificate și a dependenței de forme de sprijin social”. Școli vulnerabile, bani europeni nefolosiți Ministerul Educației a anunțat că a pus la dispoziția a 2.363 de școli vulnerabile (în majoritate rural) fonduri de aproximativ 360 de milioane de euro pentru a combate abandonul școlar, bani finanțați prin PNRR.

Aceste școli ar fi trebuit să plătească programe de sprijin educațional, afterschool, masă caldă, consiliere psihologică, transport Problema, arată un raport al Băncii Mondiale citat în aceeași analiză, este că multe școli nu știu să folosească banii.

Au rămas necheltuite sume consistente, iar o parte din finanțare riscă să fie pierdută dacă nu este utilizată până în august 2026. De ce nu folosesc școlile banii? – lipsă de personal administrativ care să scrie achiziții, proiecte, justificări; – directori care sunt profesori „de sacrificiu”, nu manageri formați pentru a gestiona fonduri europene; – birocrație ridicată la raportare; – lipsa consultanței reale pentru școlile cele mai slabe (fix cele care ar avea nevoie de cele mai multe servicii). Tradus: statul a pus bani pe masă pentru copiii cei mai vulnerabili, dar nu a pus și capacitatea administrativă acolo unde copiii sunt cei mai vulnerabili.

Rezultatul? Copiii rămân fără sprijin, chiar dacă bugetul există. Banca Mondială avertizează că, fără intervenție, România riscă nu doar să piardă finanțare europeană, ci să perpetueze „o generație întreagă de tineri fără competențe, concentrați în comunități rurale sărace”. Cum arată, concret, viața unui copil „în afara sistemului” Când spui „copil fără internet, fără școală, fără șanse”, nu e metaforă.

Este profil social, documentat de UNICEF și World Vision: – locuiește într-o gospodărie rurală vulnerabilă, unde baia poate să nu fie în casă; în unele comunități rurale doar jumătate dintre locuințe au baie în interior. – merge la o școală care se luptă cu lipsa de profesori titulari; orele sunt acoperite de suplinitori, aduși din alte sate; – nu are transport școlar sigur sau previzibil; dacă plouă și drumul e noroi, uneori nu ajunge la ore; – nu are computer propriu, iar telefonul familiei nu are mereu date mobile; – a lipsit zeci de zile în perioada cursurilor online și nu a recuperat materia; – familia îi spune, uneori direct, „termină opt clase și gata, ajunge, vii la muncă”. Asta nu este excepție izolată.

Este normalitatea din zonele rurale sărace.

Iar aceste zone nu sunt marginale statistic: România are încă aproape 45% din populație la sat, una dintre cele mai mari ponderi rurale din UE. UNICEF descrie aceste comunități ca fiind „cu risc ridicat de excluziune educațională, socială și economică multiplă”: lipsa serviciilor de bază, sărăcie, acces precar la sănătate, infrastructură școlară modestă. World Vision formulează brutal problema: dacă nu intervii devreme, „copilul de azi fără internet devine adultul de mâine fără calificare, apoi părintele care va spune propriului copil că școala nu ajută”. Asta este spirala. Generația lăsată în urmă, concluzia amară a unui prezent care calcă pe aceleași urme ale trecutului Când vorbim despre „copiii României fără șanse”, nu vorbim despre copii „slabi la carte”.

Vorbim despre copii pe care statul i-a pus, practic, în modul offline permanent. Datele din 2024–2025 sunt clare: – Aproximativ 700.000 de copii și tineri (3–23 de ani) nu sunt înscriși în nicio formă de educație în România.

Asta înseamnă că un sfert dintre copiii și tinerii acestei țări nu apar în niciun catalog.

La sat, un copil din trei a abandonat deja școala. – Aproape jumătate dintre elevii de gimnaziu din mediul rural spun că nu vor continua liceul. – Abandonul școlar rural (27,5%) e de aproape trei ori media UE. – Școlile rurale vulnerabile au bani europeni alocați pentru sprijin educațional, dar nu reușesc să-i cheltuie, confirmă analiza Băncii Mondiale. – UNICEF spune că sărăcia infantilă rămâne critică în zonele rurale, ceea ce înseamnă că decalajul nu se va închide singur. Acești copii cresc acum.

Mulți dintre ei nu intră în liceu, nu ajung la o calificare formală, nu se conectează la piața legală a muncii.

România nu vorbește despre ei în fiecare zi.

Dar ei sunt viitorul pieței muncii din zone întregi ale țării. Adevărul rece este următorul: nu mai e vorba doar de „sărăcie”.

Este vorba de pierderea, la scară națională, a unei generații întregi din ruralul românesc.