„Suntem mai expuşi stimulilor culturali ca niciodată în istoria recentă”

Cuprins: Prezență constantă în viața culturală a României După o perioadă în care era hotărât să nu mai scrie aproape deloc, la insistențele coordonatoarei colecției, Iustina Croitoru, a acceptat provocarea, de data asta din rolul unei voci care se adresează unui public tânăr.

Constantinescu consideră opera parte din viața lui, după cum spune în interviul acordat ziarului Libertatea, motiv pentru care a vrut să o prezinte cititorilor într-un mod prietenos și simplu, astfel încât să-i apropie de acest gen considerat adesea elitist. Marius Constantinescu este o prezență constantă a vieții culturale românești, recunoscut atât în poziția de jurnalist, cât și în cea de realizator de emisiuni radio și TV, autor, traducător și prezentator al unor evenimente de anvergură. Pasiunea sa pentru muzica clasică se trage încă din copilărie, iar din 2005 numele său este legat de Festivalul Internaţional „George Enescu“, ca prezentator al concertelor şi realizator al unor interviuri în exclusivitate pentru România cu cei mai importanți artiști invitați. De la iubirea lui pentru operă la publicarea unei cărți care o are drept subiect central n-a fost decât un pas, deși unul greu de făcut, mai ales că trecea printr-o perioadă de epuizare creativă. Recomandări Europarlamentarii români care câștigă atât de mult din alte surse, încât salariile lor de la Bruxelles par mărunțiș.

Pe primul loc e Gheorghe Piperea A ales să scrie despre 10 opere clasice Așa cum spune în interviul acordat Libertatea, proiectul a prins contur datorită insistențelor editoarei sale, Iustina Croitoru, dar și a ilustrațiilor create de Ana Alfianu, care completează poveștile. „Ilustraţiile Anei sunt ariile care fac deliciul publicului în mijlocul recitativelor din care se construieşte opera acestei cărticele”, zice el. Autorul a ales 10 opere clasice, cunoscute la nivel mondial, despre care scrie fără pedanterie, cu umor și naturalețe, în încercarea de a le apropia de public, dar și cu scopul de a-i stârni curiozitatea cu privire la acest gen muzical. „Cartea e pentru un public tânăr în primul rând la minte, abia apoi în acte”, precizează Marius.

Pentru el, opera rămâne o formă de emoție autentică, un „coup de foudre” artistic, capabilă să provoace surpriză și bucurie chiar și generațiilor crescute în mediul digital, și nu numai. „Opera poate fi o poveste de iubire.

Una în care, aşa cum se întâmplă de când lumea, te îndrăgosteşti – treptat sau năvalnic -, în care creşti, în care te transformi şi care te poate însoţi pe tot parcursul vieţii.

În această carte, încerc să-ţi dau nu unul, ci zece argumente pentru care cred că merită să faci primul pas pe drumul acestei iubiri”, notează Constantinescu în textul de prezentare al cărții. „Eram hotărât să nu mai scriu aproape deloc” Libertatea: Marius, ești recunoscut pentru experiența ta în domeniul cultural și, mai ales, în teritoriul muzicii clasice.

O carte precum „Îți place opera?” pare un demers firesc în cariera ta – cu toate astea, cum s-a născut această carte și cum de ai ales să o adresezi, în principal, celor mici?Marius Constantinescu: S-a născut pentru că Iustina Croitoru, coordonatoarea colecţiei Humanitas Junior, şi-a dorit-o şi a fost suficient de rezistentă la toate codelile mele.

Eu eram hotărât să nu mai scriu aproape deloc (aveam, cum se spune azi, un burnout în această zonă), iar publicul tânăr nu era, nici pe departe, unul căruia aveam obişnuinţa şi relaxarea de a mă adresa.

Dar Iustina a fost perseverentă şi a înţeles nevoia mea de non-încadrare clasică.

De altfel, cartea e pentru un public tânăr în primul rând la minte, abia apoi în acte.

Perspectiva ilustraţiilor Anei Alfianu a fost, şi ea, foarte ispititoare. – Opera e adesea percepută ca un teritoriu elitist, „pentru cunoscători”.

În cartea ta, alegi să o explici copiilor cu umor, naturalețe și fără pedanterie.

De ce ți s-a părut important să vorbești despre operă tocmai așa, simplu și firesc, aproape ca despre un prieten? – Pentru că aşa am vorbit despre operă mereu.

Pot fi şi scorţos şi firoscos în cercuri restrânse, de connaisseuri, acolo unde opera nu mai are nevoie de lobby.

Unui public însă, pe care aş vrea să îl apropii de gen, nu i-aş vorbi niciodată aşa. – În prezent, ce poate oferi un spectacol de operă unui copil sau adolescent crescut în online? – O mare surpriză.

O emoţie care te poate lua pe neaşteptate şi care îţi poate marca amintirile.

Provocare.

Bucurie.

Ieşirea din previzibil. „Opera este o uriaşă convenţie” – Spui că îndrăgostirea de operă trebuie să fie „instantanee, năvalnică, cu fluturi în stomac”.

Ți se pare că mai știm să ne îndrăgostim de artă în felul acesta, fără ironie și fără teamă de ridicol? De fapt, cum putem să facem asta mai exact? – Foarte bună întrebarea ta! Teama de ridicol şi de miştoul celorlalţi nu e doar apanajul generaţiilor acestora. Şi eu, în adolescenţă, după ce îmi avusesem momentul de saturaţie maximă cu opera, am revenit la ea tiptil, clandestin, în căşti, şi multă vreme ştiut doar de mine.

Mai e un lucru însă.

Generaţiile de azi sunt mai curajoase şi mai asumate decât eram noi acum treizeci de ani.

Sunt mai răspicate cu privire la ce le place şi ce nu.

Poate că sunt mai nestatornice în pasiuni, dar sunt mai declarative faţă de ele.

Pe de altă parte, o iubire cum este cea pe care o descriu eu nu are nevoie de clamare publică pentru a exista.

Are nevoie doar de sinceritate. – Într-un pasaj spui că opera „nu e nici teatru, nici concert, nici film, ci câte ceva din toate, ca un fluture cu aripi prea mari”.

Cum se traduce, în termeni concreți, această fragilitate și complexitate a operei în lumea culturală de azi? Ce o face dificil de susținut, dar și esențială pentru publicul contemporan? – Din nou, o întrebare minunată.

Opera este o uriaşă convenţie.

Un compromis care, lesne, poate cădea în ridicol.

Opera este una dintre cele mai caricaturizabile arte, pentru că are un potenţial penibil care nu trebuie neglijat.

În asta constă fragilitatea ei şi e nevoie de antrenament, de ani, pentru a reuşi să anihilezi acest aspect sau să îl reduci la tăcere.

E greu să convingi un spectator novice de şarmul operei dacă se nimereşte la un spectacol în care credibilitatea este minimă, în care ce se întâmplă pe scenă este rizibil, iar ce se aude din fosă este contestabil.

Sunt prea multe aspecte scăpate de sub control.

Tocmai de aceea, şi momentele (destul de rare, cel puţin la noi) când toate funcţionează şi se potenţează reciproc sunt stări de graţie. „Nu pledez pentru ducerea copiilor la operă atunci când sunt prea mici” – Ai ales zece titluri emblematice, dar le prezinți printr-o perspectivă personală, nu academică.

Ce ți-ar plăcea să învețe un copil (sau chiar un adult) din modul tău de a povesti aceste opere? – Ce mi-ar plăcea ar fi să se apropie de ele cu mintea proaspătă, să le asculte şi să le vadă, pe cât posibil. Şi să fie sincer fiecare vizavi de emoţiile pe care o asemenea experienţă ar putea să le genereze. – Cum ai decis care dintre miile de opere merită să spună prima poveste despre acest univers pentru un public tânăr? Care a fost procesul de selecție? – Procesul a fost unul eminamente subiectiv, încercând, totodată, să păstrez o minimă cronologie şi să nu mă cantonez doar la şcoala italiană.

Am ales zece dintre acele opere care, în capul meu, bifează cât mai multe pătrăţele: muzică emblematică, subiecte interesante sau atractive, potenţial de cucerire ridicat. – Și dacă tot suntem aici, care a fost procesul creativ – cum și când scrii? – Scriu tot mai greu.

Când am de scris cu deadline, articole, mai ales, scriu şi nu mă ridic până nu termin.

Altfel, procrastinez maxim.

E unul dintre motivele pentru care mă şi îndepărtasem de scris, cel puţin la modul public.

Cu excepţia articolelor din ELLE, alesesem să nu mai scriu aproape deloc, tocmai pentru că a fost o perioadă în care am scris excesiv, prin toate părţile, şi mi se părea că nu fac decât să mestec o gumă deja mestecată şi lipsită de orice aromă.

Pe de altă parte, scriu mereu, pentru că munca mea, oricât ar fi de bazată pe oralitate, are tot scrisul la temelie. – Cum ți-ar plăcea să fie prima experiență a unui copil la operă și cum crezi că cele scrise de tine pot să-l ajute să iubească, sau cel puțin să se împrietenească, cu acest domeniu? – Aş dori să fie una cu valoare de bornă, recunosc.

Să fie o revelaţie. Ştiu că sună puternic şi impozant, dar cred în acest coup de foudre.

E şi motivul pentru care nu pledez pentru ducerea copiilor la operă atunci când sunt prea mici şi înţelegerea lor e prea limitată.

Sigur, sunt şi cazuri fericite, ieşite din comun, sunt cazuri de copii care vin din familii muzicale şi care sunt expuşi de la bun început (şi eu am fost un asemenea caz), dar nu le-aş vedea drept normă. „Ne-am obişnuit să punem în cârca şcolii mai mult decât poate duce” – Cultura în România lui 2025 se află adesea între entuziasmul artiștilor și indiferența instituțiilor.

Cum vezi tu starea culturii de azi, și ce ai schimba, concret, dacă ai avea puterea de decizie? – Aş aştepta mai puţin de sus în jos şi aş vedea cum se poate lucra pe orizontală, la nivel de familie şi de şcoală.

Aici mi se pare că este un punct nevralgic nicicând rezolvat. – Ai lucrat mult în media culturală și ai observat de aproape modul în care publicul reacționează la artă.

Cum simți că s-a schimbat relația acestuia cu domeniul cultural în ultimii ani? Simți că există un interes real pentru un conținut cultural de calitate sau nu? – Sunt absolut convins că există acest interes.

Suntem mai expuşi stimulilor culturali ca niciodată în istoria recentă.

Avem, în orice domeniu, de unde alege.

Poate că e nevoie, câteodată, de un pic de ghidaj printre atât de multe tentaţii, de o manieră proaspătă şi non-didacticistă de a deschide gustul pentru zona culturală şi de multă încurajare şi validare a acestor opţiuni din partea celor din jur. – Cum vezi sistemul educațional actual, din perspectiva formării gustului cultural? Ce lipsește cel mai mult în modul în care școala îi învață pe copii să simtă, nu doar să memoreze arta? – Exact asta.

Experienţa directă.

Maleabilitatea.

Neîndoparea forţată a copilului cu ceva ce percepe ca fiind indigest.

Lipseşte adesea povestea, contextul, maniera de a sublinia ce este relevant, anecdotic sau altfel în subiectul tratat.

Mai lipseşte flexibilitatea intelectuală, zgândărirea interesului de ambele părţi (profesor-elev) şi, câteodată, foarte grav, lipseşte informaţia de specialitate. – Însă, pentru că vorbim de o carte adresată publicului tânăr, cum vezi aportul părinților în ceea ce privește educarea copiilor înspre lectură? Pot iubi cei mici opera sau să fie curioși în ceea ce o privește, dacă nu au părinți la fel? – Aportul familiei, al celor apropiaţi, este esenţial.

Ne-am obişnuit să punem în cârca şcolii mai mult decât poate duce, sau lucruri care ţin în primul rând de mediul extra-şcolar.

Nu ştiu cât de mulţi ne-am apropiat de operă pentru că am făcut câteva ore la muzică în şcoala generală, şi câţi ne-am apropiat pentru că părinţii noştri ne-au dus la spectacole, ne-au pus înregistrări, ne-au propus cărţi despre operă.

Tind să cred că sunt(em) mai mulţi în a doua categorie. „Tinerii de azi sunt oamenii generaţiei lor” – Dacă „Îți place opera?” ar ajunge în bibliotecile școlare, ce ți-ai dori să schimbe în modul în care copiii privesc muzica clasică și, poate, cultura în general? – Mi-aş dori să le trezească interes, curiozitate şi bunăvoinţă.

Mi-aş dori ca unu, doi, douăzeci şi doi de novici într-ale operei (repet, de orice vârstă) să îşi zică: „ce tot debitează ăla acolo?”. Şi să intre pe YouTube, să tasteze Traviata, Carmen, Boema, orice, să stea cinci sau zece minute acolo şi apoi, scenariul cu adevărat fericit, să spună „mai vreau”. – Și dacă suntem aici, cum vezi și percepi noua generație? Cum putem, ca societate, să o ajutăm să se dezvolte constructiv, ce elemente ar fi necesare? – În primul rând, fără să o subestimăm şi fără să cădem în capcana mereu la îndemână a butadei „eu pe vremea mea”, cu varianta „tinerii de azi nu mai sunt tinerii de ieri”.

Evident că nu mai sunt.

Nici noi nu mai suntem adulţii de acum un an.

Tinerii de azi sunt oamenii generaţiei lor, cu tipicurile lor, cu informaţiile lor, cu structurile lor intelectuale şi afective, cu alcătuirile lor sociale.

Datoria noastră este să îi vedem aşa cum sunt, nu să le trecem o oglindă spartă prin faţă în care ne vedem tot pe noi.

Creditându-i vom găsi şi limbajul comun prin care să ne facem auziţi şi să fim convingători. – După atâția ani de cronică muzicală, festivaluri și întâlniri cu artiști mari, ce mai poate face opera pentru tine, personal, astăzi, și ce însemnătate are? – Opera rămâne o parte din mine, din genetica mea, pentru că am credinţa că mi-a fost dată la pachet împreună cu alte înzestrări pe care le duc din familie.

Chiar şi aşa, nu cred că am încrâncenarea de a o da mai departe.

Dacă se întâmplă asta, mă bucur mult.

Opera, chiar şi când viaţa mă ţine, din varii motive, departe de ea vremelnic, e indisolubil legată de coloana mea sonoră interioară.

Iar asta o face de neşters.