Vlad Dumitrescu fotografiază satele României cu Xiaomi 17 Ultra: „Poveștile pe care le aleg sunt cele care vorbesc despre sufletul românesc, simplitate și legătura profundă dintre om și locul în care

În drumurile sale, Dumitrescu a întâlnit oameni care i-au devenit prieteni, povești care au rămas cu el și situații în care fotografia a devenit și o formă de implicare în comunitate. Recent, Vlad a acceptat și provocarea de a documenta aceste realități folosind un Xiaomi 17 Ultra, punând la încercare limitele fotografiei cu telefonul mobil.

În interviul pentru Libertatea, el vorbește despre întâlnirile care i-au schimbat perspectiva, despre responsabilitatea pe care o simte față de oamenii pe care îi fotografiază și despre felul în care tehnologia poate deveni un instrument pentru a spune mai departe poveștile satului românesc. 1.

Când ai simțit că fotografia nu mai este doar o pasiune, ci și o formă de a spune povești despre România și tradițiile pe care să le păstrăm vii? Fotografiez din 2008.

Pe atunci călătoream mult prin țară și trăiam momente care mă impresionau profund: fie că întâlneam o bunică în vârf de claie, alta frământând pâine, o femeie lucrând la război, un băiat aducând vaca de la apă sau un grup de bărbați potcovind un bou la apus de soare.

Scenele acestea erau firești pentru viața satului românesc, dar pentru mine erau complet noi.

Tocmai de aceea fotografiam instinctiv, fascinat de autenticitatea acelor momente. Pe măsură ce mă tot întorceam în aceleași locuri, am realizat că o făceam cu multă pasiune.

Am început să creez legături tot mai strânse cu oamenii pe care îi întâlneam în satele românești.

Unii dintre ei mi-au devenit foarte dragi, chiar prieteni.

Nu mai mergeam acolo doar pentru fotografie, ci și pentru reîntâlnirea cu ei.

Ba chiar uneori îi vizitam și fără aparatul de fotografiat.

Îmi place să cred că fotografia mea nu este doar despre estetică, ci și despre relația pe care o am cu oamenii din jurul meu și, mai ales, despre încredere. Îmi amintesc că una dintre aceste persoane foarte dragi mie a fost doamna Victoria, o bătrânică dintr-un sat din jurul Braşovului.

Dânsa a fost unul dintre subiecții mei cei mai apropiați, cu care am apucat să petrec doar câțiva ani, dar despre care aș putea vorbi ore în șir.

Victoria lucra foarte mult vara la câmp.

Era o ființă micuță.

În vârfurile clăilor uriașe de fân părea şi mai micuţă.

Într-o iarnă a rămas înzăpezită, nu a mai putut deschide ușa pentru a ajunge la grajd, la animale.

A ieșit pe fereastra mică a camerei și și-a săpat singură cărare prin zăpadă. „Noroc că sunt micuță și am putut ieși pe fereastra asta”, a spus, fără să se plângă de munca grea.

Nu se plângea niciodată de nimic, indiferent cât de greu îi era.

Zâmbetul îi rămânea mereu pe buze.

În onoarea ei și ca semn de recunoștință, am prezentat la Constanța o expoziție de fotografie denumită pur și simplu „Victoria”.

Povestea ei, care mi-a fost atât de dragă, trebuia spusă. Alteori era vorba despre o replică, o vorbă înțeleaptă pe care simțeam nevoia să o duc mai departe.

Îmi amintesc de un bătrân din Arad care mi-a spus: „Eu am o întrebare la care nimeni nu poate să-mi răspundă.

Mai demult oamenii aveau extrem de multă treabă.

Era fânul, erau animalele, gospodăria, hainele făcute de la plantatul cânepii, până la cusutul de mână.

Erau boli și necazuri.

Dar atunci dealurile astea erau pline de voie bună.

Oamenii cântau, își dădeau bună ziua, își spuneau o glumă.

Acum, când totul e mai ușor, lumea e mai tristă.

Dealurile au devenit tăcute.

De ce oare!?” 2.

Prin proiectul tău „România mea / My Romania” surprinzi oameni, tradiții și sufletul satului românesc.

Ce te face să te întorci mereu la aceste compoziții? Eu am descoperit satul românesc cu aparatul în mână.

Nu am avut bunici la țară și, poate tocmai de aceea, totul era nou și fascinant pentru mine.

M-am îndrăgostit repede de lumea aceasta și încă o iubesc, chiar dacă văd cât de repede se schimbă. Întrebarea „Cum va arăta totul peste câţiva ani?” mă urmărește constant.

Ea mă face să mă întorc mereu, să mai surprind ce există acum, cât încă mai există. 3.

Ce cauți, de fapt, când ajungi într-o comunitate nouă: lumină, expresie, vulnerabilitate, autenticitate? Cum îți alegi poveștile pe care le surprinzi în fotografie? De fiecare dată când ajung într-un sat nu caut neapărat un subiect spectaculos.

Caut momente simple: un om la muncă, o poveste spusă pe o bancă, un cioban cu oile.

Lucruri care mie mi se par că spun mult despre cine suntem noi ca popor.

Eu încerc prin aceste fotografii să arăt o Românie autentică, profundă și încă vie, o Românie care merită cunoscută şi păstrată. 4.

Ai întâlnit în călătoriile tale oameni sau familii care ți-au schimbat perspectiva asupra rolului tău ca fotograf? Am întâlnit în călătoriile mele pentru fotografie oameni care mi-au schimbat perspectiva în multe feluri.

Dintre toate, cred că cel mai important este faptul că nu mai sunt doar omul cu camera, ci am construit de-a lungul anilor relații puternice cu mulți dintre cei pe care i-am fotografiat.

Unii dintre ei mi-au devenit prieteni și îmi spun că, dacă nu apar o vreme, le lipsește vizita mea și mă întreabă ce s-a întâmplat.

Revin ei către mine. Am învățat astfel că rolul meu nu este doar să surprind imagini, ci și să fiu prezent.

Uneori nu pot face multe, dar simplul fapt că ascult și că sunt acolo contează.

Așa mi-am dat seama că trebuie să și oferi puțin din tine, nu doar „să iei” o fotografie. 5.

Ai început să oferi sprijin pentru persoane aflate în nevoie din comunitățile în care ajungi și pe care le fotografiezi.

Ce înseamnă pentru tine această extindere a misiunii tale dincolo de artă? Pentru mine faptul că mă implic și încerc să ajut acolo unde este nevoie este o formă de responsabilitate.

Nu poți rămâne indiferent atunci când vezi o nevoie reală.

Nu poți trece mai departe fără să te întrebi dacă poți face ceva.

Sigur, captezi momentul prin fotografie, dar uneori este nevoie să și oferi și să te implici, mai ales că oamenii pe care îi fotografiez îmi devin apropiați, cunoscuți, ne sprijinim reciproc – ei îmi oferă momente de inspirație, iar eu, la rândul meu, caut să ajut un pic, dacă este nevoie. Sprijinul pe care îl ofer nu vine doar din partea mea, ci și din partea celor care află despre aceste povești și aleg să se implice.

Tocmai de aceea sunt profund recunoscător comunității online care urmărește activitatea mea, apreciază fotografiile și chiar se implică în situațiile în care le cer ajutorul.

În egală măsură mă bucură și parteneriatul cu Xiaomi, deoarece sprijinul financiar oferit de ei pentru a sprijini inițiativa mea îmi permite să continui să ajut o parte dintre persoanele către care donez în mod regulat.

Mă bucură în egală măsură și parteneriatul cu Xiaomi, deoarece sprijinul financiar oferit de ei pentru această inițiativă îmi permite să continui să ajut o parte dintre persoanele către care donez în mod regulat.

Sunt bătrâni care nu au nicio sursă de venit și atunci acești bani pe care îi primesc astfel sunt un sprijin esențial mai ales pentru medicamente sau alte nevoi.

Iată cum fotografia devine o punte între oameni, o metodă de a ne aduce laolaltă și de a crea legături! 6.

Ești obișnuit să lucrezi cu echipamente profesionale.

Ce a însemnat pentru tine să pleci la drum doar cu telefonul Xiaomi 17 Ultra? Trebuie să recunosc că trecerea de la camera de fotografiat profesională și echipamentul pe care eram obișnuit să îi iau cu mine, la un smartphone a fost o ieșire din zona mea de confort.

Lăsam acasă un aparat pe care îl cunosc foarte bine de ani de zile.

Totuși, am pornit la drum curios și emoționat.

A fost o experiență care s-a dovedit a fi extrem de plăcută – camera lui Xiaomi 17 Ultra m-a impresionat prin performanța cu care fotografiază, fără să fie nevoie să intervin foarte mult.

Prin natura fotografiilor mele, cadrul în care fotografiez se întâmplă adesea să fie unul întunecat, fără lumină .

De exemplu în interiorul unei case, o cameră cu fereastra mică sau chiar la extrema cealaltă, cu prea multă lumină – în soare, în câmp deschis, iar capacitatea telefonului de a se adapta la toate instanțele m-a impresionat. Un lucru care mi s-a părut interesant este felul în care reușește să păstreze echilibrul dintre lumină și umbră.

Sunt multe situații în sat în care ai o încăpere întunecată, dar prin ușă sau fereastră intră o lumină foarte puternică.

Cu tehnologia LOFIC pe care o are Xiaomi 17 Ultra, camera reușește să păstreze detaliile în ambele zone — nu „arde” lumina și nu pierde informația din umbră.

Practic, imaginea rămâne foarte apropiată de ceea ce vede ochiul.

Tehnologia asta funcționează ca și cum fiecare pixel ar avea un fel de „rezervor” mai mare pentru lumină.

Poate să adune mai multă lumină fără să se supraexpună, așa că în fotografie rămân vizibile și zonele foarte luminoase, și cele din umbră.

Pentru mine, care fotografiez mult în lumină naturală și în spații simple — case bătrânești, șuri, grajduri — asta face o diferență reală. Mai mult, eu fotografiez portrete, îmi place să captez o emoție de moment, într-un timp cât mai scurt, iar în acest context telefonul s-a dovedit a fi aproape neobservat, oamenii se deschid mai greu în fața unui camere de fotografiat decât în fața unui telefon. 7.

Crezi că un telefon poate transmite aceeași emoție și profunzime ca un aparat foto profesional? Unde simți că tehnologia începe să elimine barierele dintre cele două lumi? Experiența cu Xiaomi 17 Ultra mi-a arătat că un telefon poate să capteze și să surprindă emoțiile cu aceeași profunzime ca o cameră profesională.

Nu m-am simțit limitat de faptul că folosesc un telefon, din contră.

Mă uit la imaginile realizate și simt că transmit cu acuratețe emoțiile trăite în acele momente. Tehnologia are puterea de a elimina barierele în clipa în care diferența nu mai este dată de echipament, ci de ochiul și sensibilitatea fotografului.

Telefoanele au ajuns la un nivel tehnic care permite calitate, detaliu și expresivitate reale.

În final, ceea ce contează este povestea și conexiunea cu subiectul.

Restul devine instrument. 8.

Ce îți oferă fotografia cu telefonul în plus – poate mai multă spontaneitate, mai puțină presiune, o apropiere diferită de oameni? Pentru mine, construirea relației cu subiectul este esențială.

De cele mai multe ori, timpul cel mai prețios este cel dedicat comunicării, apropierii și dialogului dintre noi, care are loc până la momentul în care facem și fotografiile.

Momentul efectiv al fotografierii încerc să fie cât mai scurt posibil, iar aici Xiaomi 17 Ultra m-a ajutat mult.

Am folosit în principal modurile auto și portret, cu mici ajustări de lumină și am obținut rezultatele dorite fără să lungesc timpul alocat pentru fotografiat. Ce mi-a oferit în plus fotografia cu telefonul a fost o libertate diferită.

Telefonul este mult mai discret faţă de un aparat profesional.

Oamenii nu se mai „pregătesc” la fel de mult când îl văd, nu mai simt că urmează o ședință foto.

Atmosfera devine mai relaxată, mai firească.

Din acest punct de vedere, avantajul este clar. Am simțit și eu mai puțină presiune tehnică.

Cu un aparat mare intri într-un alt tip de concentrare, uneori mai rigidă.

Cu telefonul reacționezi mai rapid și ești mai spontan.

M-a ajutat să rămân mai mult în dialog și mai puțin în setări.

De aceea, pot spune că într-un fel, telefonul a simplificat partea tehnică și mi-a lăsat mai mult spațiu pentru ceea ce contează pentru mine: relația cu omul din fața camerei. Am fost plăcut surprins și de cât de bine se descurcă în interioare, în lumină puțină, în casele bătrânești sau grajduri, unde lumina intră discret.

A reușit ușor să spună povestea, să păstreze atmosfera acelui spațiu. 9.

Dacă ar fi să alegi un singur lucru pe care ți-l dorești de la această colaborare – impact social, libertate creativă sau redefinirea limitelor fotografiei mobile – care ar fi și de ce? Dacă ar fi să aleg un singur lucru, aș spune impactul social.

Pentru mine, fotografia nu este doar despre estetică, ci mai ales despre oameni.

Dacă prin această colaborare reușesc să aduc mai multă atenție asupra oamenilor pe care îi fotografiez și asupra valorilor pe care le reprezintă, atunci simt că mi-am atins scopul. Foto: Vlad Dumitrescu